Liniștea ce cade-n zare, în valuri și-oglindește chipul, Fără nici o tulburare, cerne fir cu fir nisipul… Stâncile în albul sării, pironesc lumina-i udă, Luna dă sărutul mării, vântul… doar o voce surdă. … țipă, nu vrea s-o audă!
Țesătura de mătase, îi pierde umăru-n cădere, Gândul coase și descoase, fără pic de mângâiere, Lasă șoapte aburinde, dintre buze în suflare, Două sărutări succinte… două sărutări, bizare… … o deschid ca pe o floare…
Carnea frige-n neputință, dorul mistuie o chemare… Totu-i foc, focu-i dorință, iar dorința încă o doare. Se agață de-întuneric și de umbra ce-o ascunde, Pe tărâmul luciferic, unde nimeni nu pătrunde… … valuri zvâcnesc furibunde!
Noaptea, pe Tărâmul Lunii, unde visele n-au soartă, EA e Universul lumii, iar Străinii bat la poartă. Numai unul peste ziduri, reuși să se avânte, De-atunci fruntea poartă riduri, inimii ce vrea să cânte… … în Tăcere, șoapte blânde.
Crud, un tremur în clipire, două lacrimi arse-n sare, Brăzduiesc în amorțire, Roșul arde în candoare. Sufletul setos de ură, se învăluie în frică, Inima nu mai e dură, in făptura ei cea mică… … crește blândă, se ridică.
Își așează în cătare, ochii celui ce-o citește, Țintuind orice mișcare, inimii ce o robește, Își lasă Răul să se scurgă, dintre gene pe obraz, Și Speranța se aprinde în flacăra lămpii cu gaz… … rătăcită pe pervaz.
Timpul preț de trei secunde, pierde pulsul fără viață. Soarele, lovind, pătrunde în Universul Ei, în ceață. Tâmpla și-o proptește caldă, în pieptul zidului și-l frânge, Și lumina-i se revarsă, în ochii însetați de sânge. … Întunericul, va plânge…
Din fereastra dinspre mare, se deschide o nouă lume, Universul are soare, fiind flămând de noi cutume… Totuși parcă nu se simte, diferită în culoare, E la fel ca înainte! Ceru-i mai albastru în zare… … tot Tăcere, tot o doare!
Clar din neființă-i felul, clar sortită-i fu Tăcerii, Își puse negura pe umeri și-așteptă căderea serii… Poate-n vise e Regină, peste un Univers în viață, Lumea ei în gând suspină, învăluită tot în ceață… … resemnată, în Speranță!
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 12: Ultima Scrisoare…
Cheia se învârti de două ori în yală, și, cu teamă, apăsă mânerul ușii, pășind dincolo de pragul neliniștii ei sufletești. Emoțiile curgeau greu, cu sudori reci pe spate, precum Universul cădea pe umerii lui Atlas, dar cu toate acestea, o forță peste puterile ei de împotrivire o tracta înăuntru.
Aceeași cameră goală, ordonată în dezordinea ei, aceeași pereți stacojii, mirosind a fum vechi de țigară, scrumiera cu chiștoace mistuite și cearșaful gălbejit întins pe pat, întregeau imaginea peste care pulsul inimii valsa dezolant.
Și Nu era Acasă; mai mult decât atât, părea că lipsește de ceva timp. Pe pupitrul de scris, un pahar cu votcă sub care stăteau câteva notițe cu ultimele lui însemnări, purta amprenta căderilor nervoase și a nopților nedormite. Se ridică, încercând să răzbească mesajul de dincolo de cuvinte dar totul părea absurd, pierdut în non-sens.
În bucătărie, câteva farfurii zăceau păstrând urmele meselor fugare, altă scrumieră, alte mucuri fumate la refuz.
Își trase un scaun mai aproape de fereastră lipindu-și genunchii de calorifer și tâmpla de geamul înghețat. Pe moment, se hotărî să mai aștepte, să îndure viscolul ce-i sufla în piept, pe sub tencuiala ferestrei, zdrelindu-i cu tăișul gerului sânii. Trăgea din țigară valuri de fum plumburiu, încețoșându-și vederea. Se însera, iar EL nu venea Acasă.
În tăcere, spălă vasele și orândui prin cameră, prelungind astfel agonia așteptării în care sufletul ei căzu lipsit de speranță.
”Azi, nu mai vine…” își urmă gândul amar, întinzându-se în amorțeală pe pat. Îmbrățișă perna, strivindu-și pieptul din care valuri mari de foc se revărsau peste obraji, în lacrimi. Adormi așa, visându-l mai apoi, prin lumi îndepărtate. Se trezi în toiul nopții asudând, speriată de coșmarul singurătății.
Încălțându-i papucii plușați, porni spre bucătărie să-și facă un ceai. Halatul de noapte purta ca o mângâiere de moale-cald, mireasma lui, aromată și dulce.
”Încă trei, patru ore și va fi dimineață… de tot. Să rămân aici… tot week-endul?” se întreabă mai mult cu teamă, din nevoia unei scuze pentru a-l aștepta. Știe și simte că îi este dor, iar telefonul lui este închis și practic inutil să mai sune.
Din plictiseală, răscoli prin rafturile suportului cu cărți, unde găsi o grămadă de facturi și scrisori nedeschise… Ar fi vrut să-l prindă cu ceva, o scrisoare de la vreo admiratoare, o carte poștală, o poză, dar nimic. În fața ei, a jucat fatidic mereu aceeași carte: victima perfectă. ”Oare unde-și ține secretele…”
Pe măsuță, lângă pat, stau câteva volume de Ionel Teodoreanu, cărți vechi, cu coperți scorojite, dintre care numai una, pare mai ferită de praf… ”Lorelei” .
Ceaiul fiind încă fierbinte, dar cuprinsă de frig, se băgă sub plapumă și aprinse lampa de citit. Deschise cartea, dansând printre rânduri… Se regăsea în fiecare fir de păr pe care ”Luli” îl smotocea între buze… Luli cea copilăroasă era oglinda ei, de femeie matură. Sorbea pagină cu pagină, rând cu rând lipsită de suflare. Acum a înțeles de ce El o alinta spunându-i ” dulce, Lorelei”. Îi plăcea atunci, acum însă îi place mult mai mult…. Iubirea lui nu era altceva decât coșul ei de cireșe din care gusta ori de câte ori avea nevoie.
Și totuși Autorul, crud, o dezamăgi luându-i eroina. ”Lorelei” muri… Avu puterea să ducă romanul până la capăt dar parcă starea de tristețe și melancolie se adânciră haotic în sufletul ei… Se visa eroina unei drame al cărei scenariu se îndrepta ireversibil spre o tragedie.
Ceasul arăta orele șase ale unei dimineți geroase de ianuarie, iar somnul îi dădea hulpav târcoale, grăbindu-i genele spre împreunare. ”E încă devreme… mai pot dormi”… Se întoarse înspre perete, cu gândul să doarmă cu fața spre ușă, când, sub dulap, observă un plic. ”Probabil mi-a căzut mai devreme…” … Curiozitatea o împinse să nu-și mai rabde somnul și să-l ridice. Îl întoarse iar pe spatele lui, în colțul din dreapta, observă caligrafiate mărunt câteva cuvinte… ”pentru tine, Draga mea…” …Șuierul vântului părea un fluierat sinistru între pereții stacojii ai odăii. Lumina, înnegurată și de fumul dens din cameră, părea o ceață alburie în prin care umbrele-și dănțuiau jocul. De fapt teama îi cuprinse întreaga ființă frământându-i carnea asemeni unui aluat în spasme regulate. Simțea cum, toate cuvintele albastre pictate în albul imaculat al hârtiei albe, vor cădea ca niște cuțite criminale în sufletul ei firav.
” Scumpa mea, C.
Știu că răbdarea nu ți-a mai îngăduit să mai aștepți cuvinte de la mine. Știu că ai privit de zeci de ori telefonul, până să te hotărăști să ții piept viscolului și să-mi vii Acasă. Ți-e dor și ție, nu? Azi a nins. Ai văzut zăpada? Știu ce mult îți place, Lorelei… Bucuria ta de copil zglobiu mi-a adus de multe ori senin în viață, iar viața mea după cum știi e o furtună continuă. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu scumpa mea, dar știu, regretele sunt târzii, iar luxul de a mi te avea măcar ca amintire mă costă scump. M-ai alungat (a câta oară?), iar de data asta chiar am plecat. Sunt atât de departe Lorelei, atât de departe, încât nici eu nu mă regăsesc. Mi-e dor de tine, de ochii tăi, de șoapta vocii tale, iar de aici de unde-ți sunt acum, îmi lipsești cu atât mai mult. Poate că ai avut dreptate, poate că într-adevăr nu merge și asta trebuia să se întâmple de la început, dar te-am hrănit cu iluzii, fermecat la rândul meu de visele pe care pe rând le făceam imposibile. Timpul pare că s-a scurs în defavoarea mea, iar tu ai obosit. Știu că ți-e somn, că vrei să dormi, ca la trezire acest coșmar să fie doar un vis urât și să dispară. Nu e deloc așa, iar eu nu te iubesc mai puțin, și nici supărat nu sunt. Practic nu mă vrei… Asta am înțeles eu din tot ce se întâmplă între noi. Mă vrei ca prieten, dar eu nu-ți pot fi prieten…și înțelegi de ce. M-ai alungat Lorelei, m-ai alungat… Iartă-mă te rog, că îndrăznesc să mă rup de tine dar mă simt la capătul puterilor.
Tu lași în urmă numai fum, Eu las doar praful ce-l adun, Și Timpul,care ne desparte, Îngroapă totul într-o carte…
Cu tine ochii îmi voi stinge, pentru cea din urmă oară,
Sărută-mi fruntea ce mă frige, chiar dacă știu c-o să mă doară.
Lasă-mi pe tâmple alinarea, uită pe buze suflul meu,
Umple-ți cu mine toată zarea, ultima clipă să-ți fiu EU.
Într-un secund va fi tăcere, iar lumea noastră va sfârși,
Dă-mi cea din urmă mângâiere, dă-mi mie cea din urmă zi!
Dă-mi mie tot ce ai în suflet, să ard în marele întuneric,
Orice vis rău pe care cuget, îl naști în gândul tău himeric.
Închide ochii fără teamă, ascultă al nopții dulce glas,
Apleacă-ți geană peste geană și însoțește luna-n vals.
Voi fi acolo, amintire, așa cum singură vei vrea,
Tărâm fantastic de iubire, noi, doi copii, și EA o stea!
Ai adormit, micuță zână, ce tremur arzi în carnea ta,
Ține-mă strâns cât poți, de mână, să te feresc de vraja rea.
Să te feresc de vrăjitoare, de zmei și regi întunecați,
Să-ți fie visul numai soare în poarta inimii ce bați.
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11: În Tăcere…
Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…
… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”
Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!” Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.
Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!
”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
– Domnișoară, vă simțiți bine?
– Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
– Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.
O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
– Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi, avea destule…
Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…” Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
– Te iubesc puiule, TE IUBESC!
stă lumea ruptă-n două maluri și nu cuprind întreaga zare, de țărm se sparg atâtea valuri, ce aduc cuvinte dinspre mare. stau încremenit pe o stâncă cătându-te în orizont, și noaptea cade, mi te-alungă, în așteptare mă socot.
pe cer doar stelele și luna mai au vedere către tine, eu de pe stânca mea cu mâna, îți undui nopțile senine. îți mângâi gândurile-n taină, îți sorb cuvintele din buze, și le îmbrac ca pe o haină, în tăinuirea unei muze.
din piept un zbucium mă împinge, în fiecare zi pe stâncă, și orice val ce mă atinge, îmi naște o rană mai adâncă. nu te cunosc. îți știu năluca. străin mi-e chipul ce dă viață, dar vocea inimii e nuca ce prinde rădăcini si-n gheață.
și ți-aș fugi dar nu am unde, să-ți fiu aproape iar nu pot, corăbii tind să se scufunde, și cin să lege port cu port… tărâmurile noastre-n noapte sunt mângâiate doar de-un vis. de ale tale blânde șoapte, cuvintele ce-mi cad în scris.
și-ți văd doar farul nalt în ceață, îți aud glasul în ecou, încerc să strig dar nu am viață și nu am suflu de erou. ca pescărușii purtăm gânduri, dar fără de îmbrățișări, iubindu-ne în patru rânduri, visând pe-o stâncă…peste mări…
Melancolii Nocturne 