stă lumea ruptă-n două maluri și nu cuprind întreaga zare, de țărm se sparg atâtea valuri, ce aduc cuvinte dinspre mare. stau încremenit pe o stâncă cătându-te în orizont, și noaptea cade, mi te-alungă, în așteptare mă socot.
pe cer doar stelele și luna mai au vedere către tine, eu de pe stânca mea cu mâna, îți undui nopțile senine. îți mângâi gândurile-n taină, îți sorb cuvintele din buze, și le îmbrac ca pe o haină, în tăinuirea unei muze.
din piept un zbucium mă împinge, în fiecare zi pe stâncă, și orice val ce mă atinge, îmi naște o rană mai adâncă. nu te cunosc. îți știu năluca. străin mi-e chipul ce dă viață, dar vocea inimii e nuca ce prinde rădăcini si-n gheață.
și ți-aș fugi dar nu am unde, să-ți fiu aproape iar nu pot, corăbii tind să se scufunde, și cin să lege port cu port… tărâmurile noastre-n noapte sunt mângâiate doar de-un vis. de ale tale blânde șoapte, cuvintele ce-mi cad în scris.
și-ți văd doar farul nalt în ceață, îți aud glasul în ecou, încerc să strig dar nu am viață și nu am suflu de erou. ca pescărușii purtăm gânduri, dar fără de îmbrățișări, iubindu-ne în patru rânduri, visând pe-o stâncă…peste mări…
Ce groaznic sună ticăitul secundelor sub cer, în ploaie. Arsura de pe tâmple-mi fierbe amar o ultimă bătaie. Și te aștept fără răbdare, sub felinar, lumină pală, Iar umbra mă ascunde fals, răspunsul tinde să mă doară.
Lipsit de orice căutare, ajuns-am să văd gol în tot. Cine sunt Eu când Tu nu ești, cine ești Tu când Eu nu-ți pot? O nefirească existență sau doar un semn de întrebare, Cine ești Tu, cine sunt Eu, de ce nu Noi, de ce Doi oare?
O stea de mâine nu va fi pe cer, la ora potrivită, Cu nepăsare vom privi spre alta, poate mai sorită. Nu vom gândi nicicum că ieri, cu ochii adulam cumva, Ținându-ne de mână strâns, o altă stea.
Dar Tu și Eu, suntem cuvinte, cuprinse în aceeași frază, Pe aceeași coală de hârtie, același alb ne-ncorporează. Dar…Tu și Eu avem suflare, presus de tot ce-i efemer. Eu mă găsesc acum în ploaie, tu poate sus în vreun castel.
Nu am nevoie de întuneric să văd lumina cum răsare,
Nu am nevoie de lumină să văd cât îmi lipsești, cât doare…
Dar tu nu-mi ești. Atunci înseamnă, că din Doi rămas-am eu,
Voi fi Pământ și Mări. Și Ceruri. Voi fi Întregul. Dumnezeu!
… şi nu mai ştiu cum să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung… Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe. Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui. Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară. Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar… E cald aici la tine, între furtuni! Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi. Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac. – Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă? – Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri. – Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici? Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând. Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu. Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac… – Iulian… De ce nu m-ai sunat?
mă plec în fața ta, bun călător,
ce rătăcești printre cuvinte visător,
și ai făcut popas, mergând după ursită,
pe-aceste rânduri să te hodinești preț de o clipită.
sunt un Ghindar trecut, bătrân de zile
sunt gros la trup, am șuierul subțire
din frunzărișu-mi des cu umbra `naltă
doinește o melodie tristă, veche, caldă.
un vânticel prin ale mele brațe își face loc….
mă scutură încet, încet cu chef de viață și de joc…
îmi face rău, dar eu îl las în nebuneasca lui trufie,
își va da seama mai târziu, că eu nu sunt o jucărie…
mă scutură de viață… și mă-ngheață…
suflarea lui pe gene îmi pică ca o ceață…
simt cum mă sting, mai mult, pe zi ce trece….
e atât de rău, de-ntunecat și rece…
am amorțit… și simt că în curând…
voi deveni din falnicul stejar… un pom nătâng…
Melancolii Nocturne 