stă lumea ruptă-n două maluri și nu cuprind întreaga zare,
de țărm se sparg atâtea valuri, ce aduc cuvinte dinspre mare.
stau încremenit pe o stâncă cătându-te în orizont,
și noaptea cade, mi te-alungă, în așteptare mă socot.
pe cer doar stelele și luna mai au vedere către tine,
eu de pe stânca mea cu mâna, îți undui nopțile senine.
îți mângâi gândurile-n taină, îți sorb cuvintele din buze,
și le îmbrac ca pe o haină, în tăinuirea unei muze.
din piept un zbucium mă împinge, în fiecare zi pe stâncă,
și orice val ce mă atinge, îmi naște o rană mai adâncă.
nu te cunosc. îți știu năluca. străin mi-e chipul ce dă viață,
dar vocea inimii e nuca ce prinde rădăcini si-n gheață.
și ți-aș fugi dar nu am unde, să-ți fiu aproape iar nu pot,
corăbii tind să se scufunde, și cin să lege port cu port…
tărâmurile noastre-n noapte sunt mângâiate doar de-un vis.
de ale tale blânde șoapte, cuvintele ce-mi cad în scris.
și-ți văd doar farul nalt în ceață, îți aud glasul în ecou,
încerc să strig dar nu am viață și nu am suflu de erou.
ca pescărușii purtăm gânduri, dar fără de îmbrățișări,
iubindu-ne în patru rânduri, visând pe-o stâncă…peste mări…
Melancolii Nocturne 