Pe-o stâncă…

 

stă lumea ruptă-n două maluri și nu cuprind întreaga zare,
de țărm se sparg atâtea valuri, ce aduc cuvinte dinspre mare.
stau încremenit pe o stâncă cătându-te în orizont,
și noaptea cade, mi te-alungă, în așteptare mă socot.

pe cer doar stelele și luna mai au vedere către tine,
eu de pe stânca mea cu mâna, îți undui nopțile senine.
îți mângâi gândurile-n taină, îți sorb cuvintele din buze,
și le îmbrac ca pe o haină, în tăinuirea unei muze.

din piept un zbucium mă împinge, în fiecare zi pe stâncă,
și orice val ce mă atinge, îmi naște o rană mai adâncă.
nu te cunosc. îți știu năluca. străin mi-e chipul ce dă viață,
dar vocea inimii e nuca ce prinde rădăcini si-n gheață.

și ți-aș fugi dar nu am unde, să-ți fiu aproape iar nu pot,
corăbii tind să se scufunde, și cin să lege port cu port…
tărâmurile noastre-n noapte sunt mângâiate doar de-un vis.
de ale tale blânde șoapte, cuvintele ce-mi cad în scris.

și-ți văd doar farul nalt în ceață, îți aud glasul în ecou,
încerc să strig dar nu am viață și nu am suflu de erou.
ca pescărușii purtăm gânduri, dar fără de îmbrățișări,
iubindu-ne în patru rânduri, visând pe-o stâncă…peste mări…  

 

 

 

Groaznică visare (în versuri)

 

Ce groaznic sună ticăitul secundelor sub cer, în ploaie.
Arsura de pe tâmple-mi fierbe amar o ultimă bătaie.
Și te aștept fără răbdare, sub felinar, lumină pală,
Iar umbra mă ascunde fals, răspunsul tinde să mă doară.

Lipsit de orice căutare, ajuns-am să văd gol în tot.
Cine sunt Eu când Tu nu ești, cine ești Tu când Eu nu-ți pot?
O nefirească existență sau doar un semn de întrebare,
Cine ești Tu, cine sunt Eu, de ce nu Noi, de ce Doi oare?

O stea de mâine nu va fi pe cer, la ora potrivită,
Cu nepăsare vom privi spre alta, poate mai sorită.
Nu vom gândi nicicum că ieri, cu ochii adulam cumva,
Ținându-ne de mână strâns, o altă stea.

Dar Tu și Eu, suntem cuvinte, cuprinse în aceeași frază,
Pe aceeași coală de hârtie, același alb ne-ncorporează.
Dar…Tu și Eu avem suflare, presus de tot ce-i efemer.
Eu mă găsesc acum în ploaie, tu poate sus în vreun castel.

Nu am nevoie de întuneric să văd lumina cum răsare,
Nu am nevoie de lumină să văd cât îmi lipsești, cât doare…
Dar tu nu-mi ești. Atunci înseamnă, că din Doi rămas-am eu,
Voi fi Pământ și Mări. Și Ceruri. Voi fi Întregul. Dumnezeu!