În Tăcere…

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11: În Tăcere…

 

Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…

… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă  ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”

Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!”   Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.

Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic  ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!

”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
–          Domnișoară, vă simțiți bine?
–          Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
–          Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.

O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
–          Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi,  avea destule…

Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…”  Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
–          Te iubesc puiule, TE IUBESC!

 

Ghinda (o altfel de poveste)

… Preț de un oftat prelung, luna își feri chipul îmbrățișând cerul într-un întuneric profund și adânc. Lipsită de lumina palid-gălbuie, închise ochii subțiindu-și gândurile ce-i împiedicau pașii spre înainte. Tremurul tăcerii era sfâșietor și crud, doar când și când, câte-un tril amorțit de greier, își găsea sfârșitul în ciocul rece al vreunei păsări de noapte, răsărită parcă din neant. Poteca îngustă, o rătăcise într-un desiș ce-i închise calea, plină de rămurele și tufe țepoase ce îi scrijeliră brațele și gleznele până la sânge, cufundând-o în teama nopții. Era singură la marginea pădurii ce parcă a înghițit-o în negura ei, și totuși, pe alocuri, câte un luminiș îi  oglindea chipul în naltul Universului dându-i speranță. 
Privi din nou spre cer întrebătoare, dar frica nu-i lăsa în Cunoaștere puterea Cuvântului.  Și totuși, De Ce?
Acolo sus, ea însăși avea până nu demult, un loc al ei, în care simpla-i menire era să strălucească abisal. N-a mai răbdat indiferența, și în zorii unei nopți întârziate ”a căzut” între muritori, lângă El… O Inimă de Gheață cunoscu pentru întâia oară vibrația vie a unui Puls. O singură scânteie fu îndeajuns să nască Văpaia Focului care-n urgia ei, în trei Picături de Roșu, a însemnat în Eternitate păcatul. Viața îi pătrunse-n carne, dând Căldură și Culoare, roșu în obraji și sânge în vene. Un ceas și mii de secunzi a rupt din sine, sub mângâierea și sărutarea pătimașă a dragostei ce a înălțat-o pentru întâia oară peste Orizont. Ochii îi erau aprinși ca doi tăciuni în jar, iar părul auriu exploda-n lumină. Dar era încă noapte și Tatăl ei întotdeauna, Pretutindeni, veghea la rânduiala firească a lucrurilor. Timpul, nemilos din fire, în barba-i înălbită și murmur arțăgos trăsni cu Fulger în iubirea ei, atins adânc, în Ordinea lui Ancestrală. Pentru întâia oară cunoscu Durerea și inima i se rupse-n două: Ură și Frică.
Alerga, nestăpânită, cu lacrimi de rouă peste petalele florilor ce-și înălțau fruntea spre Viață. Alerga, cu dor și dorință de răzbunare spre ultima lumină din viața ei. Îl va lipsi de cel mai de preț lucru din infinitul existenței lui Nemărginite, Sufletul Ei.
Nu mai e mult, își spunea, îmbărbătându-și trupul istovit de dureri și oboseală. Pe sânul ei stâng, cădeau vineții semnele ultimelor trei încercări, pline de otravă.
Se opri, simțind că toată goana nebună, nu-i va ajuta cu nimic. Drumul spre Marginea Firii, e drumul Cunoașterii, unde fiecare gură proaspătă de aer, te va aduce  într-un final mai aproape cu un pas de Răspuns. În vis, Pomul Vieții i-a arătat Calea Nopții, Ea singură izbutind să treacă peste toate cele nouă încercări… Își șterse lacrimile, și cu glas scăzut, ridică vocea blând spre ceruri: Iartă-mă, Tată… Am viața mea…
Aerul umed și rece, prevestea iminenta cădere a zorilor, secundă în care totul se va sfârși, luându-i ultima suflare. Timpul, acum dușmanul ei cel mai crud, îi alerga înainte furându-i veșmântul întunericului. Ea însăși sub țesătura albă, dar tot mai zdrențuită, nu părea a fi mai mult decât o umbră rătăcită în pasul Ecoului. ”Secunda” a fost blestemul Ei, ferită-n  Ramura Păcatului, peste care ”Minuta” s-a aruncat, lipsind-o de privirea Bătrânului Etern. Din iubire și-a adunat necazuri, jertfindu-și nemurirea pentru o clipă de patos. Dar nu regreta nimic și fruntea-i stătea dreaptă în vânt…
Nu mai e timp… Soarele era cu o palmă deasupra zării și trupul ei tot mai frânt. ”Ce-ți dorești e lângă tine…” atât a apucat să învețe în scurta ei
Vântul se potoli, și parcă în depărtare, auzi freamătul Chemării. Era atât de aproape, dar în fața ei de peste orizont săgeți aurii picurau flămânde, foc în carnea ei. Cu lacrimi în ochi, zâmbi îngenunchind în fața Mărețului Copac.
”Am ajuns, Stăpâne. Mă iartă pentru al meu păcat, dar mă primește și primenește rogu-te această ultimă-mi scânteie, Sufletul Meu… Curând voi fi Cenușă, dar am iubit și nu vreau să îmi pierd căldura inimii ce-mi naște Dorul. O eternitate în haos nu prețuiește cât o clipă de Fericire… Și fericirea se plătește-n lacrimi.”
O lacrimă se smulse-n scoarța rugoasă a copacului și Soarele o îmbrățișă cu toată lumina lui ștergându-i trupul în vânt….
Glasul Timpului răsuna cu Tunet de furie și de durere, între copacii înclinați sub vâjul plin de nerv al furtunii… Copacul Vieții stătea drept în calea Timpului, mândru și falnic Stejar.
Între rădăcini, ferită, o Ghindă știa Răspunsul la Toate întrebările Inimii. Numele ei de Stea, va fi etern lipsit de strălucire, și toată viața ei se contopește cu izul cenușiu al acestei ultime nopți, dar numele ei de Suflet va dăinui ca o poveste din vremuri de demult pe buzele tuturor îndrăgostiților. ”Te Iubesc!!!”…