Inconștiența naște fluturi… unii mai albi, mulți în culori,
Cu nonșalanță mi te scuturi, de visul celor zburători.
Înclini să naști furtuni, în spume, de malul mării să izbești,
Acele valuri ce n-au nume, cu mii de fulgere cerești.
Pe fruntea ta nasc iarăși riduri, din ochii tăi văpăi mă ard,
Și te-ai înconjurat de ziduri ce n-am putere să le sparg.
În turn stă străjuită-n fiere, inima ta, cuprinsă-n lanț,
Din lacrimi țipă de durere, și printre gratii face danț.
De jos privesc mai sus de tine, de sus cobor privirea-n noi,
Săgețile-n vârfuri venine, ne otrăvesc pe amândoi.
Îți aperi cu înverșunare, nimicul ce îți e îndeajuns,
Și totuși pe catarge-n zare ai agățat un LEU… Răpus.
Cuvinte cad din Turnul Fricii, săpând tranșee între noi,
Nefericită în capricii, tu, Melizandă, ceri război!
Și îmi ridic sulița-n coaste, sortit de-ar fi să fiu martir,
Îmi voi preda întreaga oaste, privirii tale de safir.
Îți voi lăsa, jos la picioare, mândria să o calci de vrei,
Voi da întunericului Soare și Iadului mulți Dumnezei…
Dar lasă-ți inima să vină… să bată liber cum va ști,
Să își aleagă EA destinul, sub umbra cărui va muri.
Purtăm acest Război cu sete, sfărmând puținul ce-l trăim,
Ne umplem sufletu-n regrete, ce poate nu le dovedim.
Azi stau și-aștept. Ziduri înalte, îmi taie calea către tine,
Dar știi că ce îmi bate-n piept, la fel va bate-n ziduri, mâine.
Odată cu venirea nopții, tăcerea cade între noi.
Nici somnul nu ne fură veghea, nici liniștea, pe amândoi.
Stăm așteptând cu înfrigurare, o nouă zi, alt început…
Un nou Război, o zi cu soare, o îmbrățișare… un sărut.
Vântul încă mai ascuțea furibund cuțitele iernii, brăzdând obrajii cutezătorilor ce îndrăzneau să-l înfrunte. O ploaie rece cădea mărunt de zile întregi ținând isonul vremii mohorâte. Imaginea Bucureștiului de azi îmi părea desprinsă dintr-unul dintre tablourile lui Jeff Rowland, unde Micul Paris incrusta în mărginimile lui un iz profan și boem. Iarna era căzută-n genunchi, lovind cu o ultimă suflare neliniștea din sufletul meu. Vremea amară, însă îmi făcea bine. Rănile trecutului nu-și mai făceau simțite durerile iar biciul crunt al vântului mă-nviora. Oamenii huleau cu pumnul strâns, spre cer, grăbind pasul spre locuri ferite, iar eu nu puteam decât să zâmbesc privindu-i cu milă: „ Ei n-au cum să înțeleagă, ei n-au pierdut nimic din ceea ce eu am pierdut și nu pot percepe această dulce mângâiere. ” Da. Eu mi-am pierdut ” Muza ”, inspirația și pofta de a scrie și mă regăsesc doar în golul omniprezent. Singurătatea m-a înghițit ca o fiară mult mai crudă decât vremea de afară.
Cu toate acestea, la fiecare colț de stradă, chircit de frig, se găsea câte un amărât să țină în brațe mici buchețele de Aișori sau Zambile în roz, albastru sau alb. Eternul Cenușiu se risipea în pete de culoare vii și parfumate, semn că Primăvara e pregătită să dărâme porțile vremii…
…Ne-am întâlnit întâmplător la marginea unei lumi de poveste, când ziua se îngâna cu noaptea într-o tandrețe efemeră, amândoi alergând grăbiți după un autobuz ce a binevoit să nu ne-aștepte. Cărțile Destinului fuseseră aruncate, miza jocului fiind conștiința unui suflet înghețat în sentimente.
Ca la un semn dat, ploaia se înteți, iar vântul prinse vână, suflând cu putere printre șuvițele tale castanii-ondulate. Gulerul unui pardesiu tomnatic, încerca, fără succes, să-ți ferească obrajii din bătaia aspră a vântului, iar mâinile albe cu degete subțiri, presate, tremurau intens într-o vibrație scurtă, asemenea tinerelor vlăstare aflate la prima înmugurire. Roșul aprins, aproape sângeriu, mă-ndemna să mă apropii, să încerc să te feresc de răutatea vremii sub umbrela mea.
În acel moment, ca și cum gândurile noastre s-ar fi întâlnit, ți-am simțit privirea caldă, ca un strigăt surd de ajutor, îndemnându-mă spre tine. Fără cuvinte, m-am apropiat salutând discret printr-o scurtă reverență, acoperindu-te sub umbrelă.
Ochii îți străluceau într-un contrast evident cu expresia timidă ce se ascundea dincolo de roșeața purpurie din obraji. Simțeam cum mă studiezi în tăcere, încercând parcă din ochi să-mi citești în suflet. Sprâncenele ți se arcuiră într-o grimasă pe care ai fi vrut să o ascunzi, o grimasă ce trăda emoții și speranță. Secundele treceau pe rând, una câte una, în același joc mut, crescând temperatura în sufletele noastre. Nu îndrăznea niciunul să rupă tăcerea, deși un singur cuvânt poate ar fi fost îndeajuns pentru amândoi. Aș fi vrut să fii o carte din care să citesc fiecare gând, în profunzimi.
În scurt timp, Autobuzul nostru sosi în stație și urcarăm amândoi, un pic dezamăgiți de teama momentului iminent: Posibila Despărțire.
În acea clipă mi-aș fi dorit ca Timpul să mai întârzie cumva toată așteptarea crudă în care poate aș fi îndrăznit mai mult… Îmi regretam lipsa de curaj și cu siguranță nu puteam să las ca totul să se termine ca într-un roman al cărui final nu a fost scris niciodată.
Privirea Ei se învârti un pic în căutarea unui loc liber ce într-un final apăru; două scaune alăturate, unde ea, așezându-se pe cel de lângă geam, întoarse privirea către mine ca o rugăminte. Cu pași nesiguri dar îndemnat de un instinct febril o urmai, așezându-mă în stânga ei. Priveam în gol, neîndrăznind să ridic ochii mai mult, dar instinctiv zâmbii în semn de mulțumire. Îmi răspunse asemeni, cu un zâmbet larg, încrețind mici gropițe în obraji. În acel moment întinse mâna spre mine și…
” Andreea, îmi pare bine. Și îți mulțumesc pentru, umbrelă, afară. ”
” Dorin, și nu trebuie să îmi mulțumești. E de datoria fiecăruia dintre noi să… ”
De aici Cuvintele au curs în șir…
Magia momentului în care ochii noștri s-au întâlnit, lipsiți de forța desprinderii, îmi va rămâne întipărită în inimă o viață întreagă. Atât de natural și de firesc simțeam acel chip curat și plin de lumină, încât fiorul dragostei nu mai putea fi ocolit.
Am coborât la aceeași stație, a mea fiind doar o amintire pe traseul autobuzului de seară. Am continuat să o însoțesc pe trotuarul ud, ținând umbrela, sporovăind despre nimicuri pe care cel mai probabil niciunul dintre noi nu și le va mai aminti vreodată.
La primul colț o florăreasă ne abordă, ghicindu-ne povestea.
” Târziu frumoșilor, dar tot mai am ceva pentru voi. Sunt Stelele Pământului, să vă ocrotească și să vă poarte noroc în dragoste. ”
„ Într-adevăr, să ne porte… în dragoste… ” Gândurile mele erau la fel de albe ca și margaretele îmbrățișate strâns la pieptul tău. Mai înaintarăm câțiva pași și ne oprirăm pentru cele din urmă cuvinte. Un număr de telefon și o rugăminte mută încheiară această seară splendidă. Ochii tăi îmi cereau parcă în rugăciune: „ Să mă suni! ” .
Totul s-a derulat asemeni unui film romantic: o întâlnire întâmplătoare, primul buchet de flori, primul schimb de priviri și primul sărut pe obraz. M-am îndrăgostit.
Ploaia se opri, iar eu aveam nevoie de câțiva pași sub cerul ce părea mai limpede, înțesat de stele. Vântul alerga cu Gândurile mele, iar filmul se derula înapoi cu o viteză amețitoare, enumerând fiecare gest sau cuvânt al ei, toate doar pentru mine… „ Este târziu, poate sunt doar obosit… ” Rațiunea mă-împingea spre casă…
…Soarele pătrundea în fulgere fierbinți de lumină printre draperii, iar vântul mângâia în valuri perdelele prin geamul întredeschis. Ochii mei încă nu voiau să accepte iminenta trezire din visul ce mă aruncase în agonia dragostei, Visarea fiind chiar mai intensă decât întâmplarea în sine. Primul gând mă îndemnă spre telefon, dar Ceasul nu indica o oră potrivită așa că nu-mi mai rămăsese decât să-mi potolesc nerăbdarea printr-un mesaj scurt. Simțeam că într-un fel, i-as face ziua mai senină. „ Bună dimineața. ” au fost singurele cuvinte pe care zbuciumul meu sufletesc a reușit să le accepte, iar răspunsul veni fără să se lase îndelung așteptat: „ Bună și ție ” .
Cuprins de o nefirească nebunie, sării în papuci hotărât să trăiesc o zi mare. Era și timpul să las în spate dramele nemărginite, să privesc cerul în ochi și să mă bucur de viață.
Pe calendarul din bucătărie, 1 Martie era notat mare, cu litere roșii, parcă înadins să-mi arate cât de specială este această zi. Destinul scria o nouă filă în Cartea Vieții pentru mine, prima zi de Primăvară.
Fără cafea, fără țigară, alergai în stradă cuprins de febra inimii ce-mi zguduia universul. O zi senină cum nu mai fuseseră altele în ultima vreme, îmi stătea înainte. Aveam la dispoziție doar câteva ceasuri, câteva ore în care, la rândul meu, trebuia să-i zgudui cerul. În clipa aceea am realizat cât de străin mă aflu în lumea ei, despre care nu știam nimic. Mă simțeam cuprins de o panică sufocantă, de o groaznică neliniște. Forfota din stradă o regăseam în asentimentul simțirilor mele unde, la fel ca și mine, atâția Străini trăiau aceeași frământare amară. „ Și totuși, Ce să fac, Cum să o surprind??? ” Înecat în păienjenișul gândurilor, fără să-mi dau seama am urmat pașii spre locul în care ne-am despărțit în seara precedentă. Florăria din colț îmi părea mult mai vie, mai senină și îmi părea că îmi „strigă” șoptit Răspunsul mult căutat.
Florăreasa, o femeie bătrână dar zdravănă, cu ochii măslinii înfipți adânc în chipul oval, mă întâmpină cu un zâmbet jovial:
” Conașule, ți-au prins bine frumoasele mele aseară? Mândruța ta e gingașă ca un bobocel… Ia spune, să-ți dea baba ceva frumos pentru prințesa ta cu ochii de cafea? ”
Priveam la florăreasă încurcat de întrebare, dar și surprins de faptul că mă recunoaște. ”Oare ce să aleg din mulțimea de culori ce-mi amețeau simțurile cu parfumul lor proaspăt de primăvară?”. Întrebarea scufundată în apele negre ale nehotărârii mă amețea. Nimic nu mi se părea potrivit până în acel moment când, într-un colț, într-o găletușă stăteau cufundate pe jumătate în apă ultimele Frezii ale bătrânei florărese.
” Pe acelea le vreau, mătușă, Freziile.”
” Frezii, frumos, o alegere bună exact așa cum se cade. Să știi TU de la mine că florile astea sunt simbolul sincerității, fii CUMINTE cu ea. E o fată specială, nu una obișnuită, ascultă la mine. ”
” Mulțumesc frumos mătușă, sărut-mâna. ”
” Stai să-ți lege baba și-un șnur, să fie cu noroc! ”
” Mulțumesc, sărut-mâna! ”
Plătii bătrânei florile și-mi văzui de drum, dar ultimele cuvinte ale florăresei fuseseră atât de apăsate, încât îmi înțepau gândurile. „ Să fiu cuminte sau să fiu cu minte? Și cum așa, nu e o fată obișnuită? Ce-o fi vrut să spună… ” Timpul n-avea răbdare iar călimara își aștepta nerăbdătoare penița. Simțeam cum izvorul cuvintelor prinde să curgă, simțeam cum acel firicel subțire curând se va transforma într-un adevărat șuvoi de cuvinte. „ E vreme albă, de poezie! ”
” Ca un vis de primăvară, M-ai răscolit senin aseară, Pe alei demult uitate, Pe cărări nemaiumblate.
Stelele ne mângâiau de sus, Din răsărit înspre apus, Iar Vântul cald ducea spre noi, Parfum de frezii albe, moi.
Şi după ploi târzii mai rătăceam, Să mă citeşti din ochi cum te visam, Cătându-te la margine de curcubeu, Tu Primăvara sufletului meu.”
…Ziua-și săruta cu patos ultimele minute înainte de a se duce la culcare. Seara cădea melancolic îngălbenind zidul înalt de blocuri reci ce-și înălțau turnurile către cer unde curând avea să răsară luna. Era o înserare plăcută iar eu stăteam în stația de autobuz, în locul primei noastre întâlniri. Voiam cu adevărat să fie o surpriză așa că nu am mai sunat, dar în clipa aceea alte și alte gânduri începură să mă frământe și să mă sperie: „ Dacă se răzgândește și azi își schimbă drumul sau dacă iese în oraș cu prietenii, atunci eu… Am stricat totul!”. Gândurile mele se opriră însă aici pentru că Tu veneai din susul străzii, coborând cu mers ușor: Păreai abătută. Părul îți fremăta ritmic, în jocul pasului, lăsând, când și când, să se întrevadă scânteia ochilor tăi de cafea. Răspândeai în jurul tău un fel de melancolie bacoviană în care romantismul dăinuia cu prisosință. Avea dreptate bătrâna florăreasă, ești specială. Probabil în toți acești ani a întâlnit și cunoscut fel și fel de oameni iar ochiul ei se formase în a căuta și citi simplitatea firii.
Ne mai despărțeau câțiva pași când chipul tău se lumină de fericire. M-ai văzut și într-o singură clipire ai alungat toți norii ce-ți întunecau cerul.
” Bună Andreea, un mărțișor pentru tine. Și scuze că nu am sunat. Am vrut să-ți fac o surpriză. ”
Ca într-o mustrare, ridicând o sprânceană, m-ai privit suspicioasă. Mi-ai atins obrazul cu o sărutare moale ca un fulg, apoi inspirând adânc parfumul florilor ți-ai deschis gândurile.
” Da, Dorin. Mi-ai făcut. De unde ai știut? ”
” De unde am știut? Ce să știu??? ”
” Florile. Freziile! De unde ai știut că Freziile sunt florile mele preferate. Cine ți-a spus, cum ai ghicit? ” , chipul tău părea tot mai însuflețit iar obrajii zvâcneau în culoarea bujorilor.
” Nu știu, așa am simțit. Cred… ”
M-ai oprit din șirul vorbelor într-o îmbrățișare strânsă. Aproape că-ți simțeam bătăile inimii și clar în clipa aceea știam ce vreau, știam că vrei.
Pornirăm spre casă ținându-ne de mână ca și cum Drumul ar fi fost plăcută plimbare pe Calea Lactee. Câteva lucruri despre mine, câteva lucruri despre tine, aveau cât de curând să se contopească într-un singur cuvânt: Noi.
… Primăvara ne îmbrățișase cu atingerea ei dătătoare de viață, ocrotindu-ne și înflorindu-ne dragostea. Din când în când ne mai scutura în repezi furtuni, dar toate treceau sub mângâierea bonomă a soarelui. Încercam să-ți fiu mereu acolo unde simțeam că ai nevoie, iar tu-mi dădeai tăria cuvintelor și freamătul melancoliei. Între noi doi magnetismul universului crease o nouă dimensiune a imaginarului. Viața noastră părea o joacă în care doi copii descoperă tainele iubirii. Uneori capricioși, ne revoltam pe rând împotriva sistemului și a legilor firii, alteori pur și simplu adormeam într-o îmbrățișare lipsită de cuvinte. Feriți de ochi străini, am învățat să ne scriem povestea dintr-un colț al nostru în care succint fiecare minus a adus un plus.
Și ar fi fost o pierdere prea mare pentru mine dacă chipul tău nu ar fi strălucit o singură zi atunci când înaintea ta, ochii mei scuturau Timpul pentru a-ți smulge cel din urmă zâmbet înainte de culcare. Fără cuvinte îți mângâiam sufletul cu atingeri calde iar ochii tăi cereau tot mai mult și tot mai insistent. Setea de iubire răsuna ca un ecou pierdut în neliniștea firii cântând parcă Dragostea mistică dintre Apă și Pământ.
Și nu-mi trecea zi fără tine cum nu-ți treceau nopți fără mine. Primul „Te Iubesc!” a lovit ca un fulger într-o explozie de bucurie, după o noapte fierbinte, ca mai apoi să-mi cadă ca o povară mult prea mare peste umerii. Îți odihneai tâmplele pe pieptul meu când de sub părul răsfirat, inima mea lovea puternic cerând să iasă afară. Pentru tine a fost simplu, două cuvinte, sincere și curate, dar eu, ca om al cuvintelor, cum să o spun să sune la fel de alb pe negru?
Din acel moment liniștea mea s-a transformat în zbucium, un zbucium intens pe care am încercat să ți-l ascund, să îl feresc de ochii tăi și ce avea ca într-un final să mă consume.
Atunci am aflat că Timpul îmi este cel mai crud dușman. Încet, Întunericul m-a înghițit iar Tăcerea avea să te depărteze cu trup și suflet de lângă mine. Obrajii tăi au suportat furtuni pe care nici cei mai temerari mateloți nu ar fi îndrăznit măcar să le privească dar Inima ta a cedat prima, cutremurul neîncrederii înveninându-ți simțurile. Ai plecat, lăsând în spatele ușii noastre doar liniștea surdă pe care zbuciumul meu interior nu reușea să o frângă în cioburi.
Sunt Singur, Eu și scrâșnetul fiarelor din suflet.
Ne-am condamnat iubirea în două cuvinte fără apel…
… Când și când te mai zăream pe străzile de altădată necutezând să stau în calea ta. Îmi înghițeam amarul plecând ochii ca un laș în fața Destinului, necutezând să îi țin piept. Anotimpurile se perindau într-un ciclu continuu, iar eu cu fiecare zi căutam tot mai aprig acel Răspuns ce avea să-mi redea pacea sufletească. De nicăieri nu se zărea lumina, iar licărul Speranței pâlpâia slăbit pe moarte. Simțeam că Timpul îmi cere să renunț, învins, la tot ce am însemnat Eu pentru mine.
Priveam cu Groază străzile prăfuite sau spălate de capriciile vremii ce ocroteau cu bunăvoință aceeași oameni cu suflete reci printre care trebuia acum să mă amestec. Rutina cotidianului părea să fie noul tipar al vieții mele când de nicăieri o scânteie reaprinse focul încrederii.
Soarele era sus pe cer îmbrățișând cu dragoste Pământul. Pașii mă purtară întâmplător prin locuri prin care demult, trăisem cu adevărat o Poveste.
” Să-mi trăiești, Conașule! Trecu ceva vreme de când nu te-am mai văzut. Ori ai uitat de baba Floarea, ori n-ai fost CUMINTE cu mândrulița? ”
Trasei adânc din țigară încercând parcă să sufoc cuvintele bătrânei florărese. Ochii îi sticleau acoperind parcă tainice gânduri. Nu știu de ce această femeie apărea în viața mea în momente în care nici o cheie din lume nu se mai potrivea în fața ușii închise mie. „Cuminte!” – Acest cuvânt mă răscoli adânc în suflet, agățându-mă în amintiri tot mai vii și dureroase. Văzându-mă pierdut prin alte tărâmuri, bătrâna parcă încercă să-mi mai aline off-ul ghicindu-mi durerea.
” Hai să-ți dau niște flori maică, că te văd posomorât și nu-mi placi așa. Știi că mi-e drag de tine, na, ține aici… Dragostea naște ca florile. Înmugurește în Primăvara vieții, te încălzește cât cuprinde Vara, iar toamna veștejește. Nu fi trist maică, mai e Timp dacă Vrei și Crezi. ”
În mâinile mele stăteau legate într-un șnur de mărțișor un buchet de Frezii albe. Ochii tăi erau acolo cuprinși în albul pur peste care din Întunericul sufletului meu picurau cele două cuvinte. Te iubesc, te iubesc din toată ființa mea! Tâmplele-mi zvâcneau într-un tremur intens.
” Mătușă, ce zi e azi? ”
” 1 Martie. Dar tu copile, pe ce lume trăiești?! ”
” Sărut mâna mătușă, și îți mulțumesc. Pentru tot!!! ”
În urma goanei mele nu rămase decât uimirea de pe chipul bătrânei.
În sfârșit aveam Răspunsul, de fapt întotdeauna a fost în mine dar neștiind unde să-l caut am rătăcit prin lumi străine.
… 1 Martie, o zi cu înserare plăcută. Soarele se stinge la fel de domol, luând în tăcere lumina primei zile de primăvară.
În fața ușii tale stă același buchet de Frezii albe cu care am început să scriem Primăvara vieții noastre. Abia Azi am înțeles că cele două cuvinte trăiau la fel de sincer și curat în tot ceea ce Noi a însemnat pentru mine, în toate zilele de când te-am întâlnit. Nu am știut să ți le spun dar te-am iubit prin fiecare mângâiere, te-am iubit prin fiecare gest și te-am iubit așa cum numai un suflet pereche te poate iubi. Și te voi iubi mereu, de azi înainte pentru că azi, nu mă mai tem iar Destinul își poate încheia curând povestea. Finalul îl vom scrie singuri, așa cum singuri vom alege unde vom pune punct.
Prin geamul ferestrei Vântul își suflă adierea calmă în ton cu gândurile mele.
Liniștea surdă a început să scârțâie mecanic în ritmul cuvintelor cu care umplu pagini de hârtie. Cele două cuvinte, în esență, au chip acum și prind și formă. E timpul să-mi sting țigara, să-mi sorb ultima gură de cafea și să pornesc spre tine. Și ca un ultim gând, Andreea, citești și poate te întrebi de ce te-am scris aici, de ce așa, de ce acum… E simplu, draga mea. Azi ți-am spus că Te iubesc?!
Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus… Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd. Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.
Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare… Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip… Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării. Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta. Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt… Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor. Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine. Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine… Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi… Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac. Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică. Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi. Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri. S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu… „ Te iubesc… ”
… şi nu mai ştiu cum să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung… Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe. Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui. Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară. Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar… E cald aici la tine, între furtuni! Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi. Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac. – Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă? – Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri. – Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici? Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând. Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu. Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac… – Iulian… De ce nu m-ai sunat?
Melancolii Nocturne 