Şi „ Te Iubesc… ”

Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare…
Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip…
Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării.
Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta.
Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt…
Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor.
Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine.  
Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine…
Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi…
Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac.
Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică.
Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi.
Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri.
S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu…
„ Te iubesc… ” 

 

Când în şemineu nu arde focul…

…Un ultim ciot uscat mai pâlpâie mocnind în jarul încă fierbinte din gura şemineului. E pe ducă…şi El şi focul.

Din jilţul scorojit, într-un balans continuu, sub povara unui pled albastru, îsi odihneşte bătrâneţea pe fondul unor muzici vechi. Prin ochelarii strâmbi şi fumul alb de pipă un chip boem îşi risipeşte privirea prin geamul veşnic aburit al ferestrei, unde, din când în când se reântâlneşte cu nostalgia vremurilor demult apuse.
Ana era încă copilă pe atunci…S-a născut in casa lui ca din întâmplare. Tot aici a scos şi primele cuvinte, a făcut primii paşi şi tot aici au părăsit-o părinţii ei când nu avea nici trei ani. Din acea clipă toată viaţa lui s-a strâns în jurul a doi pumni micuţi, o gură mare si doi ochi căprui…pe care i-a purtat mereu în suflet.

Era un bun povestitor deşi în lume era recunoscut ca fiind un mut veritabil. Poveştile din viaţa lui de matelot l-ar fi uimit şi pe teribilul Jules Verne. Şi Ana îi sorbea pofticioasă cu ochii mari fiecare cuvănt. „Când eram june matelot…” erau cuvinte ce sunau atât de melancolic în glasul răguşit dar totuşi viu, printre valurile de fum şi musteţile cărunte…şi valsul amintirilor îşi depănau povestea lent. Nimic nu îi făcea bucurie mai mare decât râsul fistichiu şi zgomotos al fetei, bujorii din obraji şi strângerea braţelor ei plăpânde.

Dar anii treceau, Ana creştea, iar barba lui se-ncărunţea, şi părul său se înălbi ca neaua. Alte poveşti îşi căutau tâlcul şi totodată naratorul. Primul prieten, prima dragoste şi apoi toate celelalte îi intunecară o parte a fericirii si-i umbriră un colţ din suflet. Apoi, Bătrânul deveni un pic ursuz şi mai retras. Singurătatea îl încolţea cu ghearele-i ascuţite cu fiecare noapte în care nu venea acasă. Stătea la geam în jilţu-i legănat gândindu-se că, şi clipa aceea îşi are rostul ei. Împlinise vârsta libertăţii deşi el nu i-a interzis niciodată, nimic.

Târziu după miezul nopţii, Ana intra în casă de multe ori vuind a fericire fără să ştie nici chiar ea de ce. Era fată mare dar încă un copil necopt. Încerca să-i zâmbească dar tot ce reuşea era o grimasă nefericită. Ar fi vrut s-o oprească, să-i vorbească sau macar să o mai privească o dată, dar cum ar fi putut. Şi zilele treceau pe rând, una câte una, în ton cu anotimpul purtând cu ele tot mai mult pustiu. Şi s-a retras în camera dinspre drum, lângă fereastră, în jiltul vechi-uscat, sub povara pledului albastru, ronţăind frânturi de amintiri senine în faţa unui şemineu în care jarul celui din urmă ciot s-a mistuit.

…Focul s-a stins…în şemineu şi-n suflet…