De-ar înflori cireșii toamna, prin faldurile arămii, Ți-aș recompune toată drama, ce o ascund în poezii. Pe linii lungi, atent la curbe, te-aș alinta cu un oftat, Uitate simfonii nocturne, le-am retrăi visând curat.
De-ar înflori cireșii toamna, cu fir subțire de mătase, Ți-aș prinde de prin margini rana, ce Timpul nefiresc ți-o arse. Scrutând amarnic, tot pustiul, în care nu ne-am regăsit, Am șterge singuri arămiul, uitând caimacul în ibric.
De-ar înflori cireșii toamna, pereții n-ar mai zace goi, Albul de var s-ar stinge seara, pictat de setea dintre noi. Ți-aș fi furtună, ploaie caldă, te-aș toropi cu sărutări, Un freamăt trupul să ți-l piardă, uitând de tot, de depărtări.
De-ar înflori cireșii toamna, un singur lucru aș mai scrie, Îmi las uitării toată teama, ești ultima mea simfonie. Să-mi cânți în orice dimineață, în versuri albe, tot ce vrei, Iar eu să te ascult o viață, sorbindu-ți ochii…Lorelei…
Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus… Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd. Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.
Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic. Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc… Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…” Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…” E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină. Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”. „Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex. E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea. Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei. În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată. Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă. – Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc. – Maria, eu te… Raluca, tu aici???
„Ai timp?” – ce sec răsună această mesaj, şi totuşi speram că poate aşa voi rupe câteva minute din agonia sufocantă a acestei zile, câteva clipe din răgazul tău, spre liniştea mea. Şi totuşi se pare că nu ai, aşa că nu-mi mai rămâne decât să mă întind cu faţa către soare, să închid ochii, şi să-mi las visele să-mi inunde cerul.
Atunci ai venit, ai găsit timp, şi te-ai lăsat dusă în ritm de vals, printre rânduri. Te purtam de mână, pe malurile Dâmboviţei într-o plimbare fără de orizont, cu privirea pierdută în faţa paşilor măsuraţi cu atâta teamă, de frică să nu îmi descoperi tristeţea din ochi.
Era încă devreme, dar totul părea aşa de târziu, iar tu râdeai, necăjindu-mi sufletul cu starea ta aprigă de veselie. Te sărutam din când în când, ca un copil a cărui purtare era lesne de înţeles. Te doream, dar tu nu aveai răbdare să citeşti o întreagă poveste de dragoste rătăcită în ochii mei. Toate gândurile-ţi curgeau sub semne mari de întrebare, pentru că pe-atunci credeai, cum crezi şi-acum, că totul a fost o mare minciună. Şi poate că a fost, eu însumi minţindu-mă singur, cu atâta amar, încredinţându-mă ţie. Şi dacă crezi că-mi pare rău acum că am ajuns să te iubesc, te înşeli…
Cu ochii pe ceas şi resemnare în suflet, mă trezesc grăbindu-mă să nu întârzii mai mult decât de obicei. De fapt, toate aceste întârzieri au devenit o obişnuinţă chiar şi pentru ea, Raluca fiind o fire destul de răbdătoare iar eu destul de zăpăcit încât să mă repet constant. Poate ar fi cazul de data aceasta să-i fac o mică surpriză, eventual câteva flori, o ciocolată ar mai îndulci momentul teribil.
În goana nebună spre metrou am uitat cu totul de marele plan şi iată-mă în faţa ei cu o mină vizibil vinovată. Ştiu că orice minciună ar fi de prisos aşa că mă lipsesc de eventualele scuze stupide şi-mi las soarta în mâinile destinului, şi-al ei.
– Bună Raluca, şi scuze. Am întârziat…şi azi.
– Ştiu Iulian, am observat. Dar tu dacă nu întârzii înseamnă că ai o problemă, şi m-ai îngrijora. Boem ai fost mereu, aşa că nu-i nimic obraznic, să mergem dar.
Nu îndrăznesc să o supăr mai mult decât se poate citi în ochii ei, aşa că o urmez, până în dreptul unui magazin de instrumente muzicale, în faţa căruia ne oprim. Expresia exagerat de mirată de pe chipul meu îi genera o satisfacţie totală.
– De ce intrăm aici, Raluca? Am corzi să ştii, şi nu-mi mai trebuie nimic, muzical vorbind.
– Iulian, alege-mi o chitară.
– Poftim???
– Da, Iulian, o chitară. Din felul în care te cunosc şi din câte mi-ai povestit avem o singură şansă. Aşa că te rog, alege-mi o chitară cu tot ce-i trebuie şi păstrează-ţi curiozităţile pentru mai târziu. Avem timp şi de întrebări şi de răspunsuri.
Zâmbesc oarecum fericit dar încă contrariat şi fascinat de întregul mister al acestei enigme. Ce gânduri se ascund în mintea ta, Raluca!? Mda…
Cu chitara cea nouă în spate, arăţi atât de ciudat, haios, şi cu toate astea îmi stârneşti o aprigă curiozitate. Noua oprire ce are să urmeze era chiar barul prin care eu îmi făceam veacul şi de care până azi, nici nu voia să audă.
Două beri, o masă retrasă într-un colţ uitat de lumină şi patru ochi ce încearcă să se citească dincolo de cuvinte.
– Iulian, e timpul să întrebi…
– Ştiu Raluca, dar cred că mai bine am răbdare…Aştept.
– Nu-mi place când mă priveşti aşa, încruntat, cu ochii mici, te simt ca şi cum ai încerca să dai buzna peste gândurile mele… Nu-mi place deloc.
– Scuze atunci, deşi îmi recunosc intenţiile malefice. Atunci de ce chitară, de ce roşie…de ce acum???
– Ai să râzi, dar după cum te văd eu, mintea ta e inundată de sunete, de culori, de vise, de Ea. Şi Ea nu e mai mult decât o muzică pe care doar tu o auzi, doar tu o citeşti şi doar tu o înţelegi. O zăresc în ochii tăi, de fiecare dată când oftezi pierdut în gol şi cazi absent printre gânduri. Ea nu e decât o barcă cu pânze albe în vânt ce pluteşte în derivă, o barcă deasupra căreia aduni mereu furtuni, pe care ai închis-o în mintea ta, printre multe alte lucruri frumoase şi pe care totuşi o ascunzi de lumină în întuneric. Nu i-ai păstrat decât sunetul glasului şi vocea care, când şi când, te aruncă în valuri de dor. Nu reuşeşti să ajungi pe barcă pentru că Chipul Ei l-ai ascuns undeva şi ai uitat. Nu ţi-a rămas decât ecoul unui nume pe care ţi-l citesc pe buze ori de câte ori ţi le ating, ecoul unui vis străin pe care continui să-l trăieşti la nesfârşit. Şi dacă totuşi muzica e singurul lucru ce te poate trezi din continua visare, mi te poate aduce din neant, voi învăţa să vorbesc pe limba ta, în sunete… Şi poate aşa, vei învăţa la rândul tău să deschizi ochii, să mă priveşti şi să mă vezi aşa simplă cum sunt eu, a ta. Poate aşa vei învăţa să mă iubeşti dragul meu…
… şi nu mai ştiu cum să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung… Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe. Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui. Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară. Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar… E cald aici la tine, între furtuni! Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi. Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac. – Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă? – Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri. – Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici? Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând. Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu. Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac… – Iulian… De ce nu m-ai sunat?
Melancolii Nocturne 