Groaznică visare…

Atunci te-am întâlnit parcă întâia oară, mult mai devreme decât târziul pe care îl așteptam. Ți-am întins mâna, coborându-mi privirea, încurcat de emoția momentului. Nici n-am îndrăznit să îmi ridic ochii și să mă uit mai mult la tine, mai ales când tu mi-ai întins obrazul să ți-l sărut… Am sorbit cu putere visul fiecărei secunde ce ne-a ținut aproape… Au fost puține,  doar mult prea puține…

Pornirăm la pas, unul lângă celălalt, spre un viitor posibil unde până și timpul parcă a vrut să fie cu tine. Cuvintele îți însoțeau pașii dar gândul meu nu le urmărea firul. Unul singur însă prinse rădăcini în mintea mea. Ești frumoasă rău!
Ne-am așezat unul spre celălalt, și nu era bine. Și te-am chemat, subtil, mai aproape, dar lumina ochilor tăi îmi arăta că ai ghicit motivul. Dar ce mai conta acum, am îndrăznit…
Și ai vorbit la telefon minute-ntregi, iar eu…te-am adulat.

Eu chiar mă bucuram de aceste momente… Puteam să te ating, puteam să te privesc…
Da, singurele clipe în care îndrăzneam să te privesc în clarul senin al ochilor tăi ce îmi aduceau o liniște cu iz de toamnă.
Nu știu… poate felul tău de a fi, m-a făcut să-mi rătăcesc mințile…
Dar îți promit că pe undeva mi le găsesc eu…
Acum însă, nu sunt pregătit.

Mi-e frică de toate… Cineva mi-a spus că mama m-a făcut prea laș.
Ce groaznic, să dau vina pe biata femeie când totul stă de fapt în mine.
N-ar trebui, îmi spun mereu,  dar mi-e frică. Mi-e frică să îți spun cu adevărat ce simt pentru c-ai să te sperii. Și poate ai să crezi că nu e altceva decât o închipuire a imaginației mele…dar nu. Tu ești aieve, exiști și respiri!
Mi-e frică…să nu pleci !!! La fel cum alte mii de corăbii și-au umflat pânzele în zare și duse au fost… Și nu vreau, să nu vrei să nu te vreau!

Îți răsucești părul între degete într-o joacă ce pare să-ți alinte trăsăturile de inocență copilărească.  Un gând răzleț evadă ca o străfulgerare în mintea mea…
Cum ar fi dacă, acele degete micuțe s-ar încurca în părul meu …
Cum ar fi dacă palma aceea delicată ar mângâia asprimea rece a obrazului meu…
Cum ar fi dacă mi-ai cânta ceva  sau poate vrei să dansăm un vals…

Îți simt privirea, cum îmi caută ochii pe furiș…
Ochii tăi sunt de poveste… Mi s-au înfipt așa în gânduri și acum îi simt cum mă pătrund de pretutindeni. Sunt  cei mai frumoși ochi ce m-au privit vreodată pe sub gene!
Si genele… Ce gene?! Lungi , curbate menite să desăvârșească perfecțiunea ochilor tăi pe care, aș vrea să îi sărut. Ești cea mai frumoasa parte!  Din mine! Și… îmi place!
Ai atâta viață în tine încât mă simt  pornit și vreau să mușc! Puțin numai, de m-ai lăsa.
Nu poți fi deloc altfel decât mi te imaginez!
Și mi te imaginez frumoasă, superbă chiar! Am împărțit o noapte de povești, unul lângă celălalt, amândoi fără cuvinte potrivite. Poate că așa trebuia să fie…
Dar cine ești tu de-mi faci inima să-mi sară din piept…
Cine ești de nu-mi pot ridica privirea din întunericul ce mă cuprinde…
Cine ești tu de-mi fierbi sufletul cu gânduri pale…
Cine ești tu…
Răspunsul e simplu…

Un înger…

 

Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

Şi „ Te Iubesc… ”

Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare…
Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip…
Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării.
Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta.
Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt…
Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor.
Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine.  
Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine…
Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi…
Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac.
Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică.
Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi.
Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri.
S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu…
„ Te iubesc… ” 

 

Iubire în fracţii

„Ai timp?” – ce sec răsună această mesaj, şi totuşi speram că poate aşa voi rupe câteva minute din agonia sufocantă a acestei zile, câteva clipe din răgazul tău, spre liniştea mea. Şi totuşi se pare că nu ai, aşa că nu-mi mai rămâne decât să mă întind cu faţa către soare, să închid ochii, şi să-mi las visele să-mi inunde cerul.
Atunci ai venit, ai găsit timp, şi te-ai lăsat dusă în ritm de vals, printre rânduri. Te purtam de mână, pe malurile Dâmboviţei într-o plimbare fără de orizont, cu privirea pierdută în faţa paşilor măsuraţi cu atâta teamă, de frică să nu îmi descoperi tristeţea din ochi.
Era încă devreme, dar totul părea aşa de târziu, iar tu râdeai, necăjindu-mi sufletul cu starea ta aprigă de veselie. Te sărutam din când în când, ca un copil a cărui purtare era lesne de înţeles. Te doream, dar tu nu aveai răbdare să citeşti o întreagă poveste de dragoste rătăcită în ochii mei. Toate gândurile-ţi curgeau sub semne mari de întrebare, pentru că pe-atunci credeai, cum crezi şi-acum, că totul a fost o mare minciună. Şi poate că a fost, eu însumi minţindu-mă singur, cu atâta amar, încredinţându-mă ţie. Şi dacă crezi că-mi pare rău acum că am ajuns să te iubesc, te înşeli…
Cu ochii pe ceas şi resemnare în suflet, mă trezesc grăbindu-mă să nu întârzii mai mult decât de obicei. De fapt, toate aceste întârzieri au devenit o obişnuinţă chiar şi pentru ea, Raluca fiind o fire destul de răbdătoare iar eu destul de zăpăcit încât să mă repet constant. Poate ar fi cazul de data aceasta să-i fac o mică surpriză, eventual câteva flori, o ciocolată ar mai îndulci momentul teribil.
În goana nebună spre metrou am uitat cu totul de marele plan şi iată-mă în faţa ei cu o mină vizibil vinovată. Ştiu că orice minciună ar fi de prisos aşa că mă lipsesc de eventualele scuze stupide şi-mi las soarta în mâinile destinului, şi-al ei.
– Bună Raluca, şi scuze. Am întârziat…şi azi.
– Ştiu Iulian, am observat. Dar tu dacă nu întârzii înseamnă că ai o problemă, şi m-ai îngrijora. Boem ai fost mereu, aşa că nu-i nimic obraznic, să mergem dar.
Nu îndrăznesc să o supăr mai mult decât se poate citi în ochii ei, aşa că o urmez, până în dreptul unui magazin de instrumente muzicale, în faţa căruia ne oprim. Expresia exagerat de mirată de pe chipul meu îi genera o satisfacţie totală.
– De ce intrăm aici, Raluca? Am corzi să ştii, şi nu-mi mai trebuie nimic, muzical vorbind.
– Iulian, alege-mi o chitară.
– Poftim???
– Da, Iulian, o chitară. Din felul în care te cunosc şi din câte mi-ai povestit avem o singură şansă. Aşa că te rog, alege-mi o chitară cu tot ce-i trebuie şi păstrează-ţi curiozităţile pentru mai târziu. Avem timp şi de întrebări şi de răspunsuri.
Zâmbesc oarecum fericit dar încă contrariat şi fascinat de întregul mister al acestei enigme. Ce gânduri se ascund în mintea ta, Raluca!? Mda…
Cu chitara cea nouă în spate, arăţi atât de ciudat, haios, şi cu toate astea îmi stârneşti o aprigă curiozitate. Noua oprire ce are să urmeze era chiar barul prin care eu îmi făceam veacul şi de care până azi, nici nu voia să audă.
Două beri, o masă retrasă într-un colţ uitat de lumină şi patru ochi ce încearcă să se citească dincolo de cuvinte.
– Iulian, e timpul să întrebi…
– Ştiu Raluca, dar cred că mai bine am răbdare…Aştept.
– Nu-mi place când mă priveşti aşa, încruntat, cu ochii mici, te simt ca şi cum ai încerca să dai buzna peste gândurile mele… Nu-mi place deloc.
– Scuze atunci, deşi îmi recunosc intenţiile malefice. Atunci de ce chitară, de ce roşie…de ce acum???
– Ai să râzi, dar după cum te văd eu, mintea ta e inundată de sunete, de culori, de vise, de Ea. Şi Ea nu e mai mult decât o muzică pe care doar tu o auzi, doar tu o citeşti şi doar tu o înţelegi. O zăresc în ochii tăi, de fiecare dată când oftezi pierdut în gol şi cazi absent printre gânduri. Ea nu e decât o barcă cu pânze albe în vânt ce pluteşte în derivă, o barcă deasupra căreia aduni mereu furtuni, pe care ai închis-o în mintea ta, printre multe alte lucruri frumoase şi pe care totuşi o ascunzi de lumină în întuneric. Nu i-ai păstrat decât sunetul glasului şi vocea care, când şi când, te aruncă în valuri de dor. Nu reuşeşti să ajungi pe barcă pentru că Chipul Ei l-ai ascuns undeva şi ai uitat. Nu ţi-a rămas decât ecoul  unui nume pe care ţi-l citesc pe buze ori de câte ori ţi le ating, ecoul unui vis străin pe care continui să-l trăieşti la nesfârşit. Şi dacă totuşi muzica e singurul lucru ce te poate trezi din continua visare, mi te poate aduce din neant, voi învăţa să vorbesc pe limba ta, în sunete… Şi poate aşa, vei învăţa la rândul tău să deschizi ochii, să mă priveşti şi să mă vezi aşa simplă cum sunt eu, a ta. Poate aşa vei învăţa să mă iubeşti dragul meu…

ANDREEA (…doarme)

„Se spune că cea mai mare curvă de pe Pământ e speranţa.
Toată lumea traiește cu ea….”
Andreea Doarme…
Andreea cea curată, cuminte, liniștită, cu suflet de copil….

Andreea doarme…încă!!!
În negrul abanos se scaldă,
lung şi moale,păru-i mătăsos!!!
Sub pleoape stau ascunşi în caldul malachit
doi ochi micuţi şi singuri răpuși în asfințit….

Andreea doarme….tristă!
Dar oare ce visează?
Căci zambetul i-e palid
Şi  buzele-i vibrează…
Ce viață laşi în urmă
Pe chipul obosit…
Pierdută între vise
Cu glasul amorţit….

Andreea doarme…simplă!
Trupul ei însă, perpetuă mişcare,
Cere să-şi trăiască fireasca lui chemare….
Cere să existe, nu străin în umbre,
Cere să respire mirosul crud, să lupte…
Ce lume depravată, şi ce mizerii crunte
De ar deschide ochii, ar îndura s-asculte.
Oameni flamânzi de carne, de trupuri voluptoase,
Sunt simple animale…fiinţe întunecoase.

Andreea doarme…rece!!!
Frivol vântul o suflă,
Cu o năucire sumbră,
Durerea-i grea si cruntă.
Cînd va deschide ochii,
Şi sigur o va face,
Va fi pentru o secundă!
În linişte şi pace.
Eterna ei secundă,
Sorbită într-o clipită,
Va fi in nemurirea-i
O viată adormită!

Andreea înca doarme….același vis senin
Același vis mecanic,
Se spulberă în suspin.
Adolescentă fiind,
îşi duce mai departe somnul de frumusețe spre altă entitate.
Andreea încă doarme…
Andreea încă visează…
Andreea încă nu ştie că este dimineață…În altă viață!