Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

Livada…cu Meri (partea a treia )

… Şi Soarele, vărsând cuţite seci de foc, domină albastrul infinit al cerului. Atât de sus, îl simt sălbatec, lipsit de milă, în încercarea nefirească de a-mi topi din start orice gând de a mă opune stării inerte. Cu glasul mut, dar aspru şi fierbinte, de-a curmezişul îmi taie calea şerpuită din braţele destinului…

Mă oprii o secundă să-mi scutur sudoarea de pe tâmple, privind prin arşiţa flămândă spre nesfârşitul drumului ce-mi stă înainte. Nici un freamăt, nici un murmur, nici o adiere de vânt nu pare a îndrăzni să tulbure ceasul de tihnă a zeului suprem. Şi totuşi, cumva, preţ de o clipă, un oftat prelung străpunse adânc, ca un cuţit, pieliţa tăcerii…

Liniştea se aşeză rapid, din nou, în braţele naturii, precum o jună copiliţă în braţele primei iubiri. În mintea mea descoperii, uitate, frânturi colorate dintr-un tablou pe care l-ai pictat grăbită într-un timp ce parcă pentru noi a fost prea scurt. Aceleaşi pânze albe înecate în ulei de vopseluri, mai gros sau mai subţire, îmi aduceau aminte de toanele de dimineaţă cu care îmbrăţişai mereu cu patos un nou început.

… O carte veche, cu scoarţele roase, îmi apasă pulsul pieptului găsindu-mi privirea rătăcită undeva prin marea de vise a nesfârşitului albastru. O toropeală fierbinte îmi învăluie mintea răscolită de valuri în calmul molcom al liniştii de după furtună. Grăbit, în căutarea Celui Care Este Al Meu, un vis cu Tine, cu Noi, agăţaţi de-un colţ de lună printre stele, mi-am risipit întreaga energie luptând cu morile de vânt…

…Dar iată cum, de nicăieri, te-ai pornit ca un vânticel răzleţ, stârnind rumoare ca printre frunzele unui veşnic stejar obidit de gânduri. Un zâmbet efemer, crăpat de sare, uscat de sete, se scurse încet pe chipul meu îmbătrânit parcă înainte de vreme. Mă răcorii uşor cu adierea ta obraznică, un iz de fructe coapte ce îmi amăgiră simţurile, trezindu-mă din agonia visătoare cu flacără dorinţei de a-mi isprăvi povara, reaprinsă. Te simt tot mai aproape acum când ştiu că un singur pas îmi mai  lipseşte până la tine, un pas ce poate va dura o veşnicie, un pas ce îmi e inevitabil. Îmi eşti aproape.

Şi iată cum te zăresc, Undeva, în Orizont, prinzându-ţi foşnetul trupului zvelt şi freamătul glasului calm în unduirea braţelor înălţate spre cer. Un dans pe care tu mi-l cânţi,  pe care cu atât amar eu nu l-am auzit, neştiind  s-ascult.

De aş mai avea o clipă să te ajung, dar vijelia se porni.

–   Hei tu, trezeşte-te. Ce visezi?

Ameţit, în buimăceala visului pierdut încerc să mă fixez în decor… Un zâmbet larg,  de pepene roşu, lângă mine, strălucea eclipsând ultimii zori ai lui Gustar. Sunt fără cuvinte în faţa unei imagini la care am râvnit întotdeauna…  

–   Măi băiete, te-ai trezit?! Ce-ai de mă priveşti aşa? Hai, spune, de ce râdeai în somn, ce ai visat?!?

Mă scutur de somnul ce încă-mi îmbie genele şi privesc uimit, fixat, în ochii măslinii, ce ard de curiozitate să-mi citească gândurile cele mai tainice. Cu o explozie de fericire răbufnesc strângând-o în braţe ca şi când ar fi fost…

–   Neaţa, Meri, bine te-am găsit!

 

SFÂRŞIT

Crâmpei din viitor… (partea I, probabil…)

 

 

     …Un tremur intens îmi tulbură simţirea…Ne-am despărţit şi acum e din nou în braţele mele strânsă puternic. Şi mai topim un sărut lung, o imbraţişare strânsă.
…Într-un final buzele ei se desprind ca un oftat nostalgic lăsându-mi asprimea crudă a despărţirii. Zăpăcit, alerg spre trenul meu, al cărui ultim şuierat îmi anunţă iminenta plecare. Într-o suflare-mi arunc bagajele în vagon, doar aş putea să-i mai văd chipul preţ de o secundă. În ciuda mea, trenul ei prinse deja a-şi urni roatele greoaie în sensul opus. Pentru două ore timpul a gonit împotriva mea scurtându-mi agonia efemeră a speranţelor de altădată. Acum însă, mă aşteaptă două ore lungi şi triste în care toate gândurile mele vor rătăci într-o goană nebună în urma ei…
Personalul îşi amână plecarea, răgaz pentru mine să dau foc unei ţigări. O tânără domnişoară se apropie discret, făcându-mi semn că doreşte să-şi aprindă şi ea una. Zâmbesc, întinzandu-i bricheta. Îi simt privirea cum mă ţinteşte, mă fixează, împingându-mă în peretele vagonului. Încurcat îmi ascund privirea, îmi arunc ţigara şi mă retrag spre compartiment. O salut trecător, îi urez drum bun, apoi…
Tâmpla mea tinde să explodeze… Oare de ce mă port aşa cu mine??? Încerc să-mi adun amintirile, să-mi aduc aminte chipul tinerei lângă care am fumat…În minte nu-mi apare decât imaginea cizmelor negre şi înalte ce-i acopereau genunchii. Abia acum realizez că practic nu am ridicat privirea nicio clipa din lungul podelei.
Mulţumit îmi las capul pe marginea ferestrei privind prin întuneric la luminiţele ce apar când şi când. O apăsare greoaie îmi moleşeşte pleoapele în armonia păcănitului ritmic al trenului…
„Vântul suflă rece şi simt cum frigul mă pătrunde prin toate încheieturile. Iarba moale şi udă îmi aminteşte de ploaia ce a trecut ca o furtună prin sufletul meu. O singură potecă in marea de plopi ce mă înconjoară. Sus pe cer stele sticlesc strălucitor, semn că vremea se îndreaptă.
Mică, într-o rochiţă albă, subţire, stătea în drum aşteptându-mă cu răbdare să mă apropii. Ochii ei ard, ca un foc ce mistuie plin de răspunsuri. Îi cuprind mâna întinsă pornind împreună la pas uşor spre Lumea ei. Nu simt nevoia de a pune întrebări. E doar o copilă, chipul ei cald lăsându-mi liniştea şi siguranţa încrederii. Ne cunoaştem din povestiri…Murmură un cântec ce nu mi-e srăin.
–       Ţi-e dor de ea, mă întrebă fără să mă privească cu o voce scăzută.
Fără de voia mea, îi răspund ”DA” hotărât.
–       Să ştii că şi ei îi este dor. Poate te-ai grăbit.
Tresar. Ezit să-i răspund, şi totuşi…
–       Poate că ai dreptate, dar simţeam că lângă mine nu mai poate. Poate că într-adevăr are nevoie de spţiu, de linişte, de timp… Poate că nu de mine are nevoie.
–       Şi tu… chiar crezi ce spui?
Ne oprirăm. Ochii ei mari mă săgetau adânc în suflet. Zâmbea. Un zâmbet larg, ca o felie de pepene roşu. Îmi aminteşti de EA. Citeam în ochii ei că ştie răspunsul aşa că pornirăm la drum înainte. Poteca şerpuia printre copacii tăcuţi, iar ea, murmura acelaşi cântec. Un cântec pe care-l ştiam cândva…
–       Şi tu, ce faci acum?
–       Învăţ… să iubesc, am continuat pentru mine, în gând.
–       Pentru ea?
De ce nu pot să mint acest copil, de ce simt că-mi citeşte în suflet toate gândurile ascunse.
–       Nu draga mea, pentru mine…şi poate pentru noi.
Vreau să cred că încă mai pot. În viaţa mea au fost şi bune şi rele dar încă nu sunt mulţumit… Oftez la gândul că anii s-au scurs duzină şi eu încă mai copilăresc.
Râde.
–       Copilărim cu toţii, nu doar tu. Crezi că sobrietatea ar schimba ceva? Nu Iulian, ea te place pentru felul tău nostim în care orbitezi în jurul ei, pentru felul tău zăpăcit de a te încurca în cuvinte, pentru palma ta caldă ce-i mângâie obrazul când e prea obosită să mai stea pe picioare. Nu Iulian. Problema ta are altă esenţă, încrederea de a duce un lucru până la capăt. Dacă tu nu ştii ce vrei, crezi că ea ştie? Amândoi sunteţi copii şi vă purtaţi ca atare, chiar crezi că merită să schimbi ceva?
Nu pot să spun nimic şi văd că nici ea nu dă vreun semn că ar aşteapta vreun răspuns. Simt cum în stomac îşi face loc un gol imens. Poate că am greşit într-adevăr şi m-am grăbit. Poate că…prea multe gânduri se învârt ameţitor în mintea mea. Acelaşi cântec…
–       Iulian, ştiai că ei îi este frică de întuneric, căplânge uneori de groaza liniştii ce-i imbracă pereţii în tăcere, de teama singurătăţii? Eşti sigur că mergem pe drumul care trebuie?
Şi m-am oprit. Mi-e teamă să privesc în urmă, să-mi deschid mintea, să gândesc. Ce să fac acum…înainte nu ştiu unde, înapoi nu ştiu cum. Şi melodia îmi răsună…
–       Urmează-mă.
Cu pas domol, dar apăsat urmarăm cărăruia în tăcere. Priveam fiinţa plăpândă a cărei mână strângea cu putere palma mea, păşind fără emoţii, ezitări înainte lăsându-mi liniştea şi timp să-mi aşez gândurile în ordine.
Cerul prinse a se lumina, stelele lăsând loc, una câte una, unei dimineţi însorite. Glasuri vii şi triluri pătrunzătoare sparg tăcerea ca de mormânt a nopţii ce e pe punctul de a se sfârşi. În faţa noastră, o căsuţă mică, un coş fumegând şi un motan mare şi galben tărcat pe prispă. Copila zvâcni din palma mea gonind spre casă, îmbrăţişând motanul, apoi aşteptându-mă cuminte în prag îmi spuse:
–       Iulian, să nu-i spui Mariei, că ştii de Gândacul-Negru de sub uşă. Se va întrista şi e departe, departe de mine. Să nu uiţi să o iubeşti. Pentru noi.
–       Mersi Steliana, acum ştiu care e drumul meu.
Sărutai fruntea şi ochii copilei ce mi-a fost soartă şi călăuză întreaga noapte. Cânt acelaşi cântec ale cărui versuri i le-am scris demult. Acum ştiu că Drumul meu e înainte lângă…”
–       Hei, trezeste-te! Nu cobori, în Brăila?
la chipul blond ce-mi scutura cu grijă parcă, umărul drept. Un pic buimac, încerc să mă dezmeticesc.
–       Cobori, întrebă din nou aceeaşi voce caldă.
–       Da, cobor. Mersi.
În faţa mea, domnişoara cu cizme negre mă privea insistent.
–       Nu mă recunoşti, nu???
–       Raluca!?!

     

” Pentru Meri, aşa cum probabil nu se aştepta.
Cu drag, Mishu…”

     

ANDREEA (…doarme)

„Se spune că cea mai mare curvă de pe Pământ e speranţa.
Toată lumea traiește cu ea….”
Andreea Doarme…
Andreea cea curată, cuminte, liniștită, cu suflet de copil….

Andreea doarme…încă!!!
În negrul abanos se scaldă,
lung şi moale,păru-i mătăsos!!!
Sub pleoape stau ascunşi în caldul malachit
doi ochi micuţi şi singuri răpuși în asfințit….

Andreea doarme….tristă!
Dar oare ce visează?
Căci zambetul i-e palid
Şi  buzele-i vibrează…
Ce viață laşi în urmă
Pe chipul obosit…
Pierdută între vise
Cu glasul amorţit….

Andreea doarme…simplă!
Trupul ei însă, perpetuă mişcare,
Cere să-şi trăiască fireasca lui chemare….
Cere să existe, nu străin în umbre,
Cere să respire mirosul crud, să lupte…
Ce lume depravată, şi ce mizerii crunte
De ar deschide ochii, ar îndura s-asculte.
Oameni flamânzi de carne, de trupuri voluptoase,
Sunt simple animale…fiinţe întunecoase.

Andreea doarme…rece!!!
Frivol vântul o suflă,
Cu o năucire sumbră,
Durerea-i grea si cruntă.
Cînd va deschide ochii,
Şi sigur o va face,
Va fi pentru o secundă!
În linişte şi pace.
Eterna ei secundă,
Sorbită într-o clipită,
Va fi in nemurirea-i
O viată adormită!

Andreea înca doarme….același vis senin
Același vis mecanic,
Se spulberă în suspin.
Adolescentă fiind,
îşi duce mai departe somnul de frumusețe spre altă entitate.
Andreea încă doarme…
Andreea încă visează…
Andreea încă nu ştie că este dimineață…În altă viață!