Lui…

 

În Fereastra despre Mare, cu o carte prinsă-n piept,
Spre Luceafărul din zare, ochii și-i ridică drept.
Zboar-al Nopții Negru Flutur, dorul ei cuprins în plase,
Plopii fără Soț, în scutur, îi umple drumul de mătase. 

Atât de fragedă se simte, în plina ei Singurătate,
Și Era Ploaie cu Senin, când ea se regăsi în Carte.
Se Bate Miezul Nopții, luna, pe cer se duse între nori,
Iar cheia ce-i scânteie pieptul, încuie cele Cinci Scrisori.

S-a  Dus Amorul, în Rugăciune, doar Psalmii i-au rămas zidiți,
Pe buze făr de goliciune, se sting în ochii-i obosiți.
Când Însuși Glasul, ce șoptește, c-un freamăt viu, de codru des,
De-ar fi să Vii… Ca-ntr-o poveste ar scrie cel din urmă vers.

Și-atunci înalță o Rugă în lacrimi, ca să rămâi, să nu mai pleci,
O Floare Albastră, pierzi în patimi, când teii galbeni devin reci!!!
Nu i-a rămas decât Speranța, că într-o zi, în Revedere,
De palma ta-și va prinde viața, iar tu-i vei da lapte și miere.

… Trecut-au Anii, ce întâmplare, din trupul ei se Naște Un Om,
Un Înger, ce va da suflare, speranțelor căzute-n somn.
Va răscoli în sine vântul, și zbuciumul cel efemer.
Va regăsi în el POETUL, o stea ce arde azi, pe Cer!

O stea în reci nemărginiri, sclipind mai viu ca altădată,
În remușcări și pătimiri, își aminti că este tată.
Pe aceeași veche ulicioară, când noaptea fără veghe vine,
El îi stă sus, pe policioară, Ea îi trimite dulci suspine.

Același calm, Melancolie, cum Pajul Cupidon a zis,
E astăzi dulcea POEZIE, un testament de aur scris.
E Învierea, în cuvinte, un suflet viu, tremurător,
E cartea în care cele sfinte, au nume simple, iubiri și dor.

 

Cristina – Prologue

 

„ …Nu poţi închide uşa în faţa timpului, la fel cum nu poţi ascunde dragostea atunci când ştii c-o simţi… Nu pot să te ascult când îmi vorbeşti de ură şi nici să te-nţeleg când spui că te rănesc crezând că totuşi un NOI poate exista.
Te pierzi între cuvinte şi îmi ceri răbdare, ştiind că de fapt nu cauţi decât să îmi ucizi iubirea, atâta doar cât să îţi revină ţie povara de a duce mai departe, în tăcere, off-ul tragic al poveştii noastre. Dar eu te ştiu cum eşti şi nu am să te las…
În egoismul tău fanatic ai fi în stare să rupi bucăţi din viaţă, să le aduni cu grijă într-un sertar şi să le încui acolo în speranţa că poate într-o zi vei reuşi să uiţi de ele. Şi câtă dramă ai adunat, prin câte încercări te-ai strecurat, măcar de ar fi fost să fie vreunuia dintre noi mai bine.
Nu. N-a fost vina mea, nu şi de data asta, şi cu siguranţă nu a fost nici vina ta.
Îţi ceri iertare deşi eu nu am ce să-ţi iert. I-ai ales pe ei şi nu te judec. Să nu o faci nici tu… Te iubesc. ”

Sunt ultimele gânduri pe care le mai aştern pe foaie înainte ca, obosit, să mă întind pe canapea. Întunericul din jur pare cu atât mai negru cu cât sufletul meu înveninat îmi picură tâmpla cu apăsarea grea a unei migrene târzii, de noapte.
Azi m-ai lăsat zâmbind pentru că aşa eşti tu când te întâlneşti cu mine, un pic copil, un pic adult, un pic din fiecare. Aveai nervi şi erai supărată şi cu toate astea în ochii tăi se mai citea ceva… Ceva ce mie îmi dădea putere, curaj şi încredere. Şi-apoi ai plecat, dar nu înainte de a-mi mai lăsa pe buze o brumă de speranţă.
De ce m-ai sărutat?  

Primăvara zumzăia în culori de forfotă, în iz de verde crud, şi viaţa Ei părea simplă şi în bonton cu anotimpul. Rutina zilnică, un job de perspectivă, puţinii prieteni şi escapadele montane îi împlineau acel trai liniştit în care se complăcea să spună că îi este bine. Dimineţile rătăcea prin mall-urile bucureştene iar după-amiezile le risipea în bar la darts şi bârfă alături de veşnicele ei însoţitoare.
Un singur amănunt o zgândărea când şi când, culminând cu o brazdă umedă pe obrazul cald şi rumen. Era singură.
În acele momente se retrăgea în sine, ferită de ochii lumii, şi cu faţa în pernă dădea frâu liber lacrimilor ce-şi vărsau potopul în ţesătura moale.
Trecură 31 de ani de când a deschis întâia oară ochii şi de atunci a căutat cu sete izvorul ce avea să o desăvârşească ca femeie.Nu i-a fost uşor să treacă peste bune, peste rele şi a ales cuminte să-şi aştepte ursita însă Destinul deseori e crud şi te scufundă-n ape tulburi până la înec. Nici de data asta nu a fost să fie altfel…

„Cum ai ajuns să mă iubeşti?” e chiar şi pentru mine o enigmă.
Ne întâlneam în fiecare sâmbătă, într-un locşor boem, când tu îţi însoţeai verişoara la cursuri de chitară. Pe laturi opuse, la mese străine, fără a rosti măcar o silabă mută a unui salut, împărţeam priviri, ca doi boxeri ce se studiază în aşteptarea primului gong. Niciunul nu îndrăznea să facă primul, un pas spre celălalt cu atât mai mult cu cât amândoi ne agăţam gândurile în curba unui semn de întrebare. „Cine eşti tu?”
Sorbeai cafele şi înecai în fum un întreg pachet de emoţii şi frisoane. O bere fără alcool şi un zâmbet ce parcă lumina cu adevărat cămăruţa în ciuda becului de 40, era tot ce puneai pe masă lângă eternul pachet de Kent8.
Eu, de partea cealaltă, te scandalizam cu aroganţa ce o împresuram în mediul din jur, stârnindu-ţi totodată curiozitatea. Sprijineam mereu o chitară verde în braţe dar nu spuneam nimic. Fumam, tăceam şi te priveam.
Te intrigau şuşotelile mele cu „vecinul” cel veşnic plictisit. Te intriga faptul că ne dădeam mesaje deşi stăteam unul lângă celălalt, izbucnind apoi în ropote de râs. Vedeai ceva în mine fără să ştii că eşti pe punctul de a te otrăvi cu dulceaţa fructului interzis…

Un joc de cărţi ne-a pus la aceeaşi masă pentru întâia oară. Un joc de cărţi pe timpul căruia Rivalul meu de moarte se gudura ţanţoş prin braţele tale şi tu îl răsfăţai. Întregul meu univers se modulase devenind Furia ce se descărca în tunete acustice pe corzile de metal ale unei chitări de împrumut şi în speţă, acid în orgoliul Ralucăi. Degeaba am câştigat jocul dacă Răutatea şi Aroganţa au fost cartea mea de vizită cu care m-am desfăşurat de-a lungul întregii seri. Mai târziu aveam să aflu că de fapt era doar Gelozie.
În tot timpul ce a urmat Inima mea a fost un uragan de sentimente peste care frustrarea a ieşit în faţă. Atâtea reproşuri s-au strâns în cearşaful pe care-l strângeam în pumni încât nu am mai reuşit să dorm  în acea noapte. Gândul mi-era la tine şi la faptul că am dezamăgit încă o dată. Tremuram de emoţii între suspine. Şi timpul s-a oprit lasându-mi Frica ce m-a cuprins cu totul… 

Sfârşitul primei părţi.

 

    

Linişte…

Soarele prinde să cadă în cumpăna orizontului şi încet, încet ghearele întunericului tind să acapareze peisajul. Tu nu eşti aici, eu nu sunt acolo iar liniştea dintre noi încarcă atmosfera. Cerul e senin dincolo de toate stelele universului dar noi ştim să-l înnourăm cu micile noastre orgolii…
Au trecut zile fără tine şi ştiu că au să mai treacă. Mi-e frică să le număr fiindcă în şirul lor pot părea prea multe, iar gândul meu nu are răbdare şi   linişte să suporte atâta suferinţă…
Soarele s-a stins…Îngropat în întunericul nesfârşit stau si privesc forfota cuplurilor mai vechi sau mai noi. Pentru cei singuri nu pot simţi decât compasiune, în fond, mă număr printre ei. Tu eşti acolo, eu sunt aici, şi un ocean de linişte ne desparte.
Să-mi aprind o ţigară, poate aşa voi zgudui tăcerea ce apasă ca un chin asupra sufletului meu. Un bătrân se opreşte lângă mine tremurând şi-mi pune o întrebare. Privesc prin chipul lui gol şi-ncerc să-i simt din buze frânturi silabice căci vocea lui mută n-are glas pentru urechile mele surde…A plecat fără-nţeles, zâmbind. Zâmbesc şi eu…
Totul se mişcă-n jurul meu în valuri agitate, surprind priviri ce ma fixează şi ochi ce mă ocolesc pierduţi în ignoranţă. Nu am puterea să absorb această forfotă înspumată, să sparg în mii de cioburi oglinda în care tu ai închis orice răbufnire a sufletului meu.
Au trecut câteva ceasuri în care doar timpul şi-a urmat necurmatul mers. Nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi furie-n surdină îmi macină încrederea, ştirbindu-mi răbdarea. Camera goală, pare cu atât mai lipsită de viaţă, cu cât tu nu eşti acolo. Privesc în jurul meu ca-ntr-o oglindă şi-mi vine să râd când văd cât de bine mă descrie această omagine mortuară, de cavou. Timpul vrea să îmi mai dea o lecţie de viaţă arătându-mi că indiferent de cât de rece ar fi în sufletul lui, nu bate pasul pe loc. Şi are dreptate, observ că într-adevăr e rece şi e frig, în sufletul meu. Să fie liniştea de vină sau doar el, singurul si cel mai mare duşman al meu… L-aş omorî…cu o plăcere ancestral-universală (oare există aşa ceva??? ).
Îmi culc capul pe perna ta, şi strâng în braţe acel mic nimic pe care tu îl iubeşti atât de mult. Lumina e stinsă, geamul deschis, iar valurile perdelei îmi dau o senzaţie de tremur intens. Nu eşti aici să-mi spui “noapte bună” şi parcă somnul a uitat de mine. Stau culcat pe o parte şi număr secundele rămase spre dimineaţă.Ceasul ticăie netulburat, însoţindu-ma meticulos in ritmul lui agasant şi monoton. Una câte una secundele se scurg, iar gândul meu tinde să încalece pe cufărul de amintiri. Din valurile de umbre nedesluşite, aceeaşi chitară verde, înt-un colţ rezemată de perete, îşi scoate la vedere chipul. Mi-e dor de ea, mi-e dor să-i cânt până inchide ochii, şi-apoi s-o sărut, să-i şoptesc…Cele două cuvinte care îţi plac atât de mult să le asculţi şi să le sorbi într-un sărut febril…
E dimineaţă… Eu aici şi tu…departe!