E prima zi după pustiul ce-mi chinuie simțirea toată, Când îmi privesc singur sicriul unde iubirea mi-e legată. E prima zi în care suflul, îmi e otravă și amar, Deschis-ai ochii în neputință, în neputință îi închid iar.
Cu Universul rupt în două, fără să știu ce e Real, În Efemer îmi sting scânteia, sperând că totu-i un coșmar. Alerg prin lumi întunecate, fantasme crude-mi dau fiori, Atâtea gheare reci în spate, mă țin din pasul către nori
Trecutul ca un Fier separă, sufletul tău în două părți, Te minți cu ură, ce greșeală, și mă iubești când nu socoți. Te-a înecat beția surdă și din durere mă lovești, Nu pot să șterg a tale lacrimi, dacă tu însăți nu dorești.
Nu pot să fiu iar lângă tine dacă nici tu nu știi când vrei, Să mă alungi îți e mai bine, să fiu străin de ochii tăi? Te-ai întrebat măcar o dată cât îți dorești să nu-ți mai fiu Același om ce te așteaptă în fiecare zi… Târziu…
Alegi Trecutul să ne fie Prezent și poate Viitor, Lași pagini albe de hârtie, să răsfoiască în sunet gol. E Prima Zi, fără de tine cum poate alte n-au mai fost, Penița astăzi încă scrie… dar oare, cât mai are rost?
Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus… Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd. Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.
„ Şi mi-ai lăsat ca ultim dar, Tăcerea… Ce poate fi mai crud în jocul fals al umbrelor de pe perete, decât toate acele gânduri pe care încă nu le ştim, şi care fără cuvinte se răsfrâng surd în inimile noastre. Nu ştiu de ce îmi ceri s-aştept pe jumătatea unui drum ce duce către nicăieri când tu m-ai rătăcit de tine şi ai închis ochii, sufocând în amarul lacrimilor grele toată liniştea din suflet. De câte ori am găsit calea Înapoi, de-atâtea ori mi-ai întors paşii dinspre tine lăsându-mă amărât în negurile sumbre ale uitării… Te doare chiar atât de rău să îţi aminteşti de mine??? ”
Privesc în gol, nemulţumit, la cele câteva rânduri pe care am reuşit să le adun pe hârtie. În inima mea cuvintele curg ca un potop, dar mâna se încăpăţânează în opoziţia ei de a scrie mai departe. Simt cum, pe tâmpla lipsită de odihnă, pulsaţia istovitoare se transformă încet-încet într-o angoasă nefirească. Închid ochii şi ascult cuminte vocea întunericului ce cade în imagini peste toate gândurile mele, lăsându-mă pierdut într-o minunată toropeala matinală.
„ … Cu paşii ameţiţi, în iz de bere, am primit această dimineaţă ca o dulce binecuvântare. Nouă nopţi s-au scurs la rând sub apăsarea unui singur gând: Nouă zile fără Tine. Ajuns acasă şi plictisit de lenea ce domnea ca o regină între cearşafuri, m-am grăbit să te caut, ştiind că eşti acolo, pe facebook, aşteptând cu respiraţia tăiată să te întâmpin simplu, cu un salut. Aveam emoţii şi acum, ca de fiecare dată când am încercat să fac un pas spre tine, iar ţie, totul îţi părea aşa firesc. Mi-am mai aprins o ţigară, am tras un fum şi m-am deschis spre tine. Tu ai răspuns… Ca doi copii de grădiniţă ne-am certat pe o jucărie, ce nu avea să fie a noastră, niciodată. De când te ştiu, un singur cuvânt ţi-a fost prieten, l-ai îmbrăţişat cu căldură şi nu i-ai dat drumul, făcând din el un zid pe-ale cărui metereze arar am reuşit să le răzbat. Acel mare „NU” era pe punctul să ne rupă chiar înainte de a începe. Ca toate ale noastre de pân` atunci şi această dimineaţă a început cu o mică dispută. Să vină totul de la tine-mi doream eu, iar tu, sub impulsul nerăbdării, grăbeai lucrurile pe un făgaş firesc. Urma să ne întâlnim în 20 de minute, pentru prima dată, singuri, noi. Frica, panica, emoţiile, îmbrăcau forme de gânduri ce se îmbulzeau să explodeze în mintea mea cuprinsă de nelinişte. Am înghesuit în rucsac pe fugă câteva din lucrurile ce credeam că ne-ar putea fi utile în mica noastră escapadă şi am alergat pe scări spre punctul de întâlnire. Am răsuflat uşurat văzând că nu am întârziat, un lucru nespecific mie, şi în clipa următoare te-am zărit. Pe chipul meu aceeaşi atitudine de care nu puteam să mă detaşez: aroganţa, pe chipul tău în schimb, lumină, şi toată pleca dintr-un singur loc: Zâmbetul tău. . Ne îndreptam unul lângă celălalt spre Parcul Circului fără cuvinte şi mai ales, fără a ne ţine de mână deşi-mi doream enorm… Drumul mi s-a părut atât de lung şi gândul că ar trebui să spun ceva nu îmi dădea pace. M-am mai liniştit când, ajunşi în parc, ne-am oprit feriţi la umbra unei sălcii, am scos pătura şi ne-am făcut comozi. Un micro-prânz servit la iarbă verde, ne-a mai domolit stomacul ce începuse să turuie asemeni unui motor de rablă ruginită… Întinşi, cu faţa ferită de soare, ne adunam gândurile, fiecare în propria-i tăcere. Aş fi vrut să-ţi spun că te vreau, dar mi-era teamă să nu întâmpin un nou eşec. Am închis ochii căci nu puteam să te privesc. Aş fi vrut să te sărut, dar niciodată nu am fost un tip îndrăzneţ în dragoste. Cuvintele goale ce încropeau banala noastră discuţie ascundeau de fapt mari emoţii. Amândoi fierbeam pe dinăuntru, dar niciunul nu făcea primul pas. Ne-am şicanat şi tachinat un pic, cu atingeri timide, dar nimic mai mult. Răcoarea se lăsa o dată cu apropierea serii. Minutele lungi de tăcere, păreau acum clipe prea scurte ştiind ce urmează. Ai amânat şi chiar întârziat momentul de final, crezând că nu observ, dar nu ne-am ales decât cu regretul că niciunul dintre noi nu face nimic… Ne-am despărţit în nota cu care am început. Un zâmbet blând pe chipul tău lumina un pic aroganţa de pe chipul meu… Şi nici acum nu ne-am sărutat… ”
Poate că amândoi am fost prea cuminţi pentru doi oameni maturi ce orbitează în jurul a trei decenii din viaţă. Povestea noastră a început să-şi umple paginile cu romantismul unei iubiri adolescentine pe care foarte probabil nu am trăit-o la vremea ei. Ani la rând m-am simţit un vânător prin definiţie, obsedat de control şi perfecţiune. Acum, lângă tine, am descoperit o altă faţă a lumii mele.
Lumea aceea în care tu eşti Centrul Universului. Te iubesc, Cristina!
„ Sunt un Săgetător prea mic, pentru Racul la care râvneşte…”
… Şi Soarele, vărsând cuţite seci de foc, domină albastrul infinit al cerului. Atât de sus, îl simt sălbatec, lipsit de milă, în încercarea nefirească de a-mi topi din start orice gând de a mă opune stării inerte. Cu glasul mut, dar aspru şi fierbinte, de-a curmezişul îmi taie calea şerpuită din braţele destinului…
Mă oprii o secundă să-mi scutur sudoarea de pe tâmple, privind prin arşiţa flămândă spre nesfârşitul drumului ce-mi stă înainte. Nici un freamăt, nici un murmur, nici o adiere de vânt nu pare a îndrăzni să tulbure ceasul de tihnă a zeului suprem. Şi totuşi, cumva, preţ de o clipă, un oftat prelung străpunse adânc, ca un cuţit, pieliţa tăcerii…
Liniştea se aşeză rapid, din nou, în braţele naturii, precum o jună copiliţă în braţele primei iubiri. În mintea mea descoperii, uitate, frânturi colorate dintr-un tablou pe care l-ai pictat grăbită într-un timp ce parcă pentru noi a fost prea scurt. Aceleaşi pânze albe înecate în ulei de vopseluri, mai gros sau mai subţire, îmi aduceau aminte de toanele de dimineaţă cu care îmbrăţişai mereu cu patos un nou început.
… O carte veche, cu scoarţele roase, îmi apasă pulsul pieptului găsindu-mi privirea rătăcită undeva prin marea de vise a nesfârşitului albastru. O toropeală fierbinte îmi învăluie mintea răscolită de valuri în calmul molcom al liniştii de după furtună. Grăbit, în căutarea Celui Care Este Al Meu, un vis cu Tine, cu Noi, agăţaţi de-un colţ de lună printre stele, mi-am risipit întreaga energie luptând cu morile de vânt…
…Dar iată cum, de nicăieri, te-ai pornit ca un vânticel răzleţ, stârnind rumoare ca printre frunzele unui veşnic stejar obidit de gânduri. Un zâmbet efemer, crăpat de sare, uscat de sete, se scurse încet pe chipul meu îmbătrânit parcă înainte de vreme. Mă răcorii uşor cu adierea ta obraznică, un iz de fructe coapte ce îmi amăgiră simţurile, trezindu-mă din agonia visătoare cu flacără dorinţei de a-mi isprăvi povara, reaprinsă. Te simt tot mai aproape acum când ştiu că un singur pas îmi mai lipseşte până la tine, un pas ce poate va dura o veşnicie, un pas ce îmi e inevitabil. Îmi eşti aproape.
Şi iată cum te zăresc, Undeva, în Orizont, prinzându-ţi foşnetul trupului zvelt şi freamătul glasului calm în unduirea braţelor înălţate spre cer. Un dans pe care tu mi-l cânţi, pe care cu atât amar eu nu l-am auzit, neştiind s-ascult.
De aş mai avea o clipă să te ajung, dar vijelia se porni.
– Hei tu, trezeşte-te. Ce visezi?
Ameţit, în buimăceala visului pierdut încerc să mă fixez în decor… Un zâmbet larg, de pepene roşu, lângă mine, strălucea eclipsând ultimii zori ai lui Gustar. Sunt fără cuvinte în faţa unei imagini la care am râvnit întotdeauna…
– Măi băiete, te-ai trezit?! Ce-ai de mă priveşti aşa? Hai, spune, de ce râdeai în somn, ce ai visat?!?
Mă scutur de somnul ce încă-mi îmbie genele şi privesc uimit, fixat, în ochii măslinii, ce ard de curiozitate să-mi citească gândurile cele mai tainice. Cu o explozie de fericire răbufnesc strângând-o în braţe ca şi când ar fi fost…
Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic. Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc… Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…” Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…” E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină. Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”. „Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex. E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea. Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei. În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată. Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă. – Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc. – Maria, eu te… Raluca, tu aici???
Melancolii Nocturne 