Acolo unde Tu-mi naști Dorul…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 7: Acolo unde Tu-mi naști Dorul…

Dek Dey,
București, 20.06.2013 
Ora 3.00

Draga Mea,

Azi m-am căutat prin toate ale tale.
Rânduri pe rând, mi-au căzut printre gene tulburând liniștea pleoapelor. Am răscolit cearșafurile amintirilor noastre, pline de pete sângerii, lacrimi și râsete. Stau acolo, toate, însemnate negru pe alb, iar eu le-am înșiruit una lângă cealaltă judecându-le tăcerea. N-ai să înțelegi nici azi că e vorba de tine, despre tine, pentru că TU exiști în toate cele câte-au început. Dai glas și suflu vieții de dincolo de noi, nefiindu-mi soare, nefiindu-mi lună, nici stele-n întuneric, nici albastru în senin. Și vântul tremură cu noi, întrupându-se în lutul noii ființe. Și Tu, și Eu…suntem Noi.
Azi am deschis Cartea Frunzelor, căutând adierea viselor ce stau ferite de lumină, în întunecatul desiș al Pădurii Pierdute. Și totuși, inima mai are glas și putere, o singură bătaie și pasul meu aleargă, șerpuind o linie continuă, în preajma ta. Dek Dey, sau Mishu, Iulian, orice nume mi-ai purta pe buze aceiași ochi făr de clipire te vor viola în liniștea gândurilor, Restul venind din tăcere…
Azi nu mi-ai privit lacrimile din ochi… De data asta doar sărate, pentru că amare nu mai sunt demult. Mi-ai scris, ți-am scris. Și fiecare Cuvânt al tău, îmi primenea în suflet rod de abundență. Cât îți place Poezia mea, mă-ntreb, de-mi ceri mereu să te renunț? Și totuși când ți-am scris, te-am mângâiat pe suflet lăsându-ți soarele pe chip. Perlele de smarald îți străluceau în ochi, iar eu eram fericit, că pot să ți spun iubirea în lipsă de cuvinte.
Nu-i un secret că Iubesc ochii verzi, și poate că ai tăi nu sunt, dar eu așa îi percep iubindu-te pe Tine. Te măgulesc numindu-te muza ideilor mele? Nicidecum. Nu-mi ești doar muză, îmi EȘTI în suflet.
Te și văd cum te întrebi, urându-mă cu dragoste, de ce sunt atât de complicat, de ce nu pot fi un simplu EU, un singur chip, o singură identitate… Poate pentru că SUNT Eu. Punct.
Azi m-am căutat în durerea rândurilor tale, pe care uneori le-ai răsfirat inconștient dându-mi mie, răspunsuri la întrebări ce nu s-au pus vreodată. Te doare Egoul meu, precum mă doare dezinvoltura cu care zidești între noi un perete de teamă. Mucegaiul de prin colțuri nu prinde ițe pentru că reușesc să te zgudui în fel și chip, atunci când tu te-aștepți mai puțin. Sunt acolo, mereu, un tremur nervos ce-ți pică sprânceana într-o acerbă încruntare.

”Mi-ești drag, măi prostule, dar firea ta așa mă enervează câteodată… de-mi vine să te iau la palme!” – și nu mă iei. Să fie doar pentru că-ți sunt drag, sau poate că ți-e teamă… Nu vreau să (mai) simți nimic pentru mine pentru că astfel te-aș pierde. Ca un făcut mi-e dat să risipesc tot ce mă cere iar pe Tine chiar nu vreau să te pierd. Înțelegi? Azi ÎNSEMNI pentru mine!

Ți-am spus vreodată că cele mai frumoase cuvinte ce mi s-au spus vreodată au venit de la tine? Ți-am spus vreodată că te cred? DA! Cred că ești sinceră cu mine în tot ceea ce spui și mă cerți. Și ai dreptate, în felul meu port VINA neputinței. Și asta mă sperie…
Azi nu mi-am întins capul pe genunchii tăi să mă alinți, jucându-te în părul meu cu mâna ta subțire și ușoară. Azi n-ai fost Aici, fii acolo. Mă bucur să știu că ești bine și te vindeci de ce e rău. Suntem oameni-prieteni, suntem tot ceea ce trebuie să fim. Dar…
Azi îmi urăsc poezia, azi îmi urăsc muzica și chitara. De ce pasiunea asta îmi înfierbântă sângele în așa hal încât să m-apuce ora asta nesuferită din târziul nopții scriind cuvinte fără sens ȚIE, știind că niciodată n-ai să înțelegi ce spun. Dar oare peste câteva ceasuri eu voi mai ști? Și iar ai să te sperii, ai să te porți ciudat, vei fi rea cu mine și ne vom certa, pentru că dincolo de cuvinte tu trăiești cu teama că istoria se va repeta. Dar oare eu sunt repetitiv?
Azi știu că tu ești Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine dar din păcate trebuie să mă mulțumesc doar cu faptul că știu, pentru că, cu adevărat nu vei fi niciodată parte din mine. Dar cui îi pasă? Nu așa spun mereu?

De-ar fi să mai sărim în bălți împreună stropindu-ne în draci, și tot aș râde. Cât ai așteptat să mă vezi învârtind clătitele în tigaie precum fuga de-a latul străzilor printre mașini? Am rămas cu Gara în suflet, în prima zi din viața ta pe care eu ți-am sărbătorit-o atunci. În felul meu, căci n-am știut altfel să-ți spun, ești parte din mine. Cu tot cu Cișmigiu. Sunt îndrăgostit precum un puști de liceu, dar ce contează, atâta timp cât mă vei privi ca pe-un copil. Tot tu ai trezit nevoia de maturizare sau teama de a fi respins… unde am ajuns?  La prima întâlnire sau cea dintâi noapte cu adevărat albă… De ce te scriu în versurile mele? De ce îți urăsc depărtarea când îmi ești aproape? (Știi că nu-mi dai voie să-ți răspund, nu?)

Ești matinală, dormi puțin și greu. Ești singură în chinul tău pentru că nu-ți pot fi aproape. Aș vrea să mă lași să strâng în brațele mele trupul acela care… să zdrobesc orice coșmar ce ar îndrăzni să întindă ghearele spre colțul meu de rai. Lasă-mi inima să simtă așa cum vrea ea și vei fi fericită.
Azi m-am căutat prin toate ale tale, dar tu știai asta  demult. Să fii cuminte…

Al tău, cu dragoste. E doar un blog… (Pentru că așa îl vrei.)

P.S. De-acum ar cam fi timpul să te trezești, nu-i așa?

Cristina – Prologue

 

„ …Nu poţi închide uşa în faţa timpului, la fel cum nu poţi ascunde dragostea atunci când ştii c-o simţi… Nu pot să te ascult când îmi vorbeşti de ură şi nici să te-nţeleg când spui că te rănesc crezând că totuşi un NOI poate exista.
Te pierzi între cuvinte şi îmi ceri răbdare, ştiind că de fapt nu cauţi decât să îmi ucizi iubirea, atâta doar cât să îţi revină ţie povara de a duce mai departe, în tăcere, off-ul tragic al poveştii noastre. Dar eu te ştiu cum eşti şi nu am să te las…
În egoismul tău fanatic ai fi în stare să rupi bucăţi din viaţă, să le aduni cu grijă într-un sertar şi să le încui acolo în speranţa că poate într-o zi vei reuşi să uiţi de ele. Şi câtă dramă ai adunat, prin câte încercări te-ai strecurat, măcar de ar fi fost să fie vreunuia dintre noi mai bine.
Nu. N-a fost vina mea, nu şi de data asta, şi cu siguranţă nu a fost nici vina ta.
Îţi ceri iertare deşi eu nu am ce să-ţi iert. I-ai ales pe ei şi nu te judec. Să nu o faci nici tu… Te iubesc. ”

Sunt ultimele gânduri pe care le mai aştern pe foaie înainte ca, obosit, să mă întind pe canapea. Întunericul din jur pare cu atât mai negru cu cât sufletul meu înveninat îmi picură tâmpla cu apăsarea grea a unei migrene târzii, de noapte.
Azi m-ai lăsat zâmbind pentru că aşa eşti tu când te întâlneşti cu mine, un pic copil, un pic adult, un pic din fiecare. Aveai nervi şi erai supărată şi cu toate astea în ochii tăi se mai citea ceva… Ceva ce mie îmi dădea putere, curaj şi încredere. Şi-apoi ai plecat, dar nu înainte de a-mi mai lăsa pe buze o brumă de speranţă.
De ce m-ai sărutat?  

Primăvara zumzăia în culori de forfotă, în iz de verde crud, şi viaţa Ei părea simplă şi în bonton cu anotimpul. Rutina zilnică, un job de perspectivă, puţinii prieteni şi escapadele montane îi împlineau acel trai liniştit în care se complăcea să spună că îi este bine. Dimineţile rătăcea prin mall-urile bucureştene iar după-amiezile le risipea în bar la darts şi bârfă alături de veşnicele ei însoţitoare.
Un singur amănunt o zgândărea când şi când, culminând cu o brazdă umedă pe obrazul cald şi rumen. Era singură.
În acele momente se retrăgea în sine, ferită de ochii lumii, şi cu faţa în pernă dădea frâu liber lacrimilor ce-şi vărsau potopul în ţesătura moale.
Trecură 31 de ani de când a deschis întâia oară ochii şi de atunci a căutat cu sete izvorul ce avea să o desăvârşească ca femeie.Nu i-a fost uşor să treacă peste bune, peste rele şi a ales cuminte să-şi aştepte ursita însă Destinul deseori e crud şi te scufundă-n ape tulburi până la înec. Nici de data asta nu a fost să fie altfel…

„Cum ai ajuns să mă iubeşti?” e chiar şi pentru mine o enigmă.
Ne întâlneam în fiecare sâmbătă, într-un locşor boem, când tu îţi însoţeai verişoara la cursuri de chitară. Pe laturi opuse, la mese străine, fără a rosti măcar o silabă mută a unui salut, împărţeam priviri, ca doi boxeri ce se studiază în aşteptarea primului gong. Niciunul nu îndrăznea să facă primul, un pas spre celălalt cu atât mai mult cu cât amândoi ne agăţam gândurile în curba unui semn de întrebare. „Cine eşti tu?”
Sorbeai cafele şi înecai în fum un întreg pachet de emoţii şi frisoane. O bere fără alcool şi un zâmbet ce parcă lumina cu adevărat cămăruţa în ciuda becului de 40, era tot ce puneai pe masă lângă eternul pachet de Kent8.
Eu, de partea cealaltă, te scandalizam cu aroganţa ce o împresuram în mediul din jur, stârnindu-ţi totodată curiozitatea. Sprijineam mereu o chitară verde în braţe dar nu spuneam nimic. Fumam, tăceam şi te priveam.
Te intrigau şuşotelile mele cu „vecinul” cel veşnic plictisit. Te intriga faptul că ne dădeam mesaje deşi stăteam unul lângă celălalt, izbucnind apoi în ropote de râs. Vedeai ceva în mine fără să ştii că eşti pe punctul de a te otrăvi cu dulceaţa fructului interzis…

Un joc de cărţi ne-a pus la aceeaşi masă pentru întâia oară. Un joc de cărţi pe timpul căruia Rivalul meu de moarte se gudura ţanţoş prin braţele tale şi tu îl răsfăţai. Întregul meu univers se modulase devenind Furia ce se descărca în tunete acustice pe corzile de metal ale unei chitări de împrumut şi în speţă, acid în orgoliul Ralucăi. Degeaba am câştigat jocul dacă Răutatea şi Aroganţa au fost cartea mea de vizită cu care m-am desfăşurat de-a lungul întregii seri. Mai târziu aveam să aflu că de fapt era doar Gelozie.
În tot timpul ce a urmat Inima mea a fost un uragan de sentimente peste care frustrarea a ieşit în faţă. Atâtea reproşuri s-au strâns în cearşaful pe care-l strângeam în pumni încât nu am mai reuşit să dorm  în acea noapte. Gândul mi-era la tine şi la faptul că am dezamăgit încă o dată. Tremuram de emoţii între suspine. Şi timpul s-a oprit lasându-mi Frica ce m-a cuprins cu totul… 

Sfârşitul primei părţi.