Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 6: Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Luna îmbracă cerul. O minge mare, un galben șters, stă deasupra mea privind parcă cu dojană spre mine, certându-mă în tăcere: ”Ce aștepți copile, de ce nu te duci acasă?”
Acasă nu mă așteaptă Nimic. De ce să plec acum, când Nimeni nu mă alungă?
Aici am Negrul absolut de pretutindeni ce îmi cade mantie pe umeri,  am Melancolia singurătății unui vis de vară și acel val nemărginit de tristețe ce mi se scutură pe gene. Azi nu plouă, și dacă ar ploua oricum nu ar conta, nu vede nimeni…
Aceleași 3 lumânări, pe care le-am pierdut pe treptele reci rândul trecut, își plâng astăzi lumina arzând în mângâierea caldă a vântului. Copacii tremură în foșnet bătrân, dar nu mă ceartă. Ei mă-nțeleg și-mi știu lipsa Ta. Citesc…
Lorelei, mai ții tu minte unde am fost noi ultima dată?
Sunt iarăși sus, aici pe culmea dealului, privind aleile pustii, gândindu-mă la naivitatea mea copilărească. Atâtea cuvinte au căzut reci, ca niște ploi aride, și ne-au uscat în suflete, secătuindu-ne Darul de a fi Buni unul spre celălalt.
Lorelei, mai ții tu minte când spuneam că nu vreau să pleci, că n-am să te las să pleci… Nu am făcut-o. N-am renunțat la tine o secundă, ți-am lăsat în schimb liniștea de a fi Tu, cu Tine însăți. Și poate așa vei găsi și Timp să-mi ierți păcatele fără de vină. Sunt cuminte, cum tu spuneai ,dar îți sunt cuminte asemeni unei umbre ce-și caută lumina să-și prindă chip…
Tu, Lună, care stai pe ceruri, știi tu oare drumul cel mai drept spre soare?
Lorelei, mai ții tu minte ultima scrisoare? Așa am simțit atunci, așa te simt și acum. Îmi zâmbești în fiecare zi, în toate minutele pe care le adun privind în tine. Și parcă ești mai frumoasă de cum te știam, și-mi strălucești în suflet.
Eu n-am să calc pe umbre, dar am să-ți ascult toate acele cuvinte care vin înspre mine. Fie ele bune, fie ele rele, am să te învăț tot mai mult. Și chiar de nu-mi vei mai veni vreodată alături, să știi că eu nu ți-am plecat.
Lorelei, mai ții tu minte Gara de Nord?
De data asta, nu am să mai rătăcesc…

Favim.com-20931

ANDREEA (…doarme)

„Se spune că cea mai mare curvă de pe Pământ e speranţa.
Toată lumea traie
ște cu ea….”
Andreea Doarme…

Andreea cea curată, cuminte, lini
ștită, cu suflet de copil….

Andreea doarme…încă!!!
În negrul abanos se scaldă,
lung şi moale,păru-i mătăsos!!!
Sub pleoape stau ascunşi în caldul malachit
doi ochi micuţi şi singuri răpuși în asfințit….

Andreea doarme….tristă!
Dar oare ce visează?
Căci zambetul i-e palid
Şi  buzele-i vibrează…
Ce via
ță laşi în urmă
Pe chipul obosit…
Pierdută între vise
Cu glasul amorţit….

Andreea doarme…simplă!
Trupul ei însă, perpetuă mişcare,
Cere să-şi trăiască fireasca lui chemare….
Cere să existe, nu străin în umbre,
Cere să respire mirosul crud, să lupte…
Ce lume depravată, şi ce mizerii crunte
De ar deschide ochii, ar îndura s-asculte.
Oameni flamânzi de carne, de trupuri voluptoase,
Sunt simple animale…fiinţe întunecoase.

Andreea doarme…rece!!!
Frivol vântul o suflă,
Cu o năucire sumbră,
Durerea-i grea si cruntă.
Cînd va deschide ochii,
Şi sigur o va face,
Va fi pentru o secundă!
În linişte şi pace.
Eterna ei secundă,
Sorbită într-o clipită,
Va fi in nemurirea-i
O viată adormită!

Andreea înca doarme….același vis senin
Acela
și vis mecanic,
Se spulberă în suspin.
Adolescentă fiind,
îşi duce mai departe somnul de frumuse
țe spre altă entitate.
Andreea încă doarme…
Andreea încă visează…
Andreea încă nu ştie că este diminea
ță…În altă viață!