Scrisoare surdă…

 

Să laşi, peste fereşti, cortina,

În întuneric să te-mbraci,

S-ascunzi de ochii goi, lumina,

Un strigăt mut, pe care calci.

 

S-acoperi cu a ta tunică,

Oricare umbre, rătăciri.

Să strângi din viaţa noastră mică,

Iluzii, sumbre fericiri.

 

Să ne aduni, perechi, în tine,

Atâtea suflete ce ard,

Păcate stinse în suspine

Cu flăcările-n care cad.

 

Să legi a lumii largă gură,

Prejudecăţi în orizont,

Cuprinzi desăvârşirea-n mână,

Asemeni unei mingi de foc.

 

S-o stăpâneşti fără povară,

La vremuri grele s-o atingi,

Să nu mă-ntrebi în fapt de seară…

Tu, suflete, mai ştii să plângi?

 

 

Și Gongul a sunat pentru ultima dată, cortina căzând pe scena pe care o viață mică, trăită-n doi, și-a spus povestea. Din primăvară până-n toamnă, printre zâmbete și lacrimi, ne-am scris cu bune și rele la un loc, nuvela teribilă cu iz de dramă.  

Ne-am dat jos măștile, ne-am șters machiajul, ne-am scuturat de praf și am redevenit acei doi oameni simpli, banali necunoscuți.

Actorii au murit…

Pe rând, ne-am închis sufletele unul spre celălalt și am lăsat tăcerea să ne adoarmă amintirile până ce, într-un final, uitarea ne va aduce liniște în prag de Crăciun.

Privesc apăsat, Creionul care s-a oprit din însemnarea acestor rânduri, și te întreb Cetitorule, oare această liniște chiar este Liniște?

TU așa o numești, dar Eu, unul, o simt mai mult ca pe un zbucium sugrumat, o dorință sufocantă de a alerga spre Tine…  Iar Tu nu vrei să mai fii nicăieri, nicicum  pentru mine și-atunci mă-ntreb, nebun, înspre care orizont să mai alerg?

Acum, Amândoi ținem drumuri diferite, fără să știu ce gândești, fără să știi ce gândesc, fără să știm unul de celălalt.

Merg orbește, pe străzi întortocheate, hrănindu-mă cu bucuria oamenilor din jur și oftez. Oftez așa cum oftam de fiecare dată când, ținându-te de mână, câdeam pe gânduri fără să  știi de ce am ochii triști.

E primul an în care mirosul crud de cetină mă mișcă cumva. De fapt mă doare… E primul an în care mi-am dorit brad, mi-am dorit colinde și cadouri, e primul an în care mi-am dorit să trăiesc un Crăciun adevărat.

Zâmbesc citind aceste rânduri și mă minunez de mine gândindu-mă că chiar am îndrăznit să visez la așa ceva… Creionul Galben e de vină cu siguranță pentru toate iluziile pe care le trăiesc.   Și e de la tine…

 

Zilele trec, una câte una, pe calendar,  întrebându-mă ce mai faci. În fiecare zi, la fel… Privesc pe telefon, nici un mesaj care să-mi tulbure-n vreun fel simțirea.

Aș vrea să te caut pentru că știu unde ești, dar la fel de bine știu că Tu nu vrei asta, pentru că oricât de mult ți-ai dori nu mă poți avea în viața ta… Ai ales singură, spui tu…

”Nu mă iubești, nu m-ai iubit și vrei să pleci.” Așa mi-ai spus ultima oară și tot atunci ai spus că Tu nu știi să minți… Și chiar te cred… așa cum știi tu că eu te cred. Ți-aș mai aminti și alte lucruri… dar la ce bun?

 

Afară Ninge liniștit.

Privesc de la geamul ferestrei cum Luminile se sting una câte una iar somnul întârzie să apară. Încă o noapte fără stele, îmbracă orașul în întunericul posac. Un zeu bătrân pare să plutească deasupra caselor cărând cu el un sac de vise… Al meu se pierde printre ele…

 

topeşte-mi arsura ce-mi arde pe buze,

pătrunde-mă-n suflet, cu taine ascunse,

şi soarbe-mi nectarul într-o suflare,

plin de dorinţă în braţele tale.

în ochi, văpaia, mă-mpinge spre tine

Şi buzele mele nu-şi pot abţine,

pofta de carne, setea de sânge,

din dulcele tău ce începe a curge,

păcatul e-n fapt, durerea cedează,

semnele tale pe spate-mi crestează,

carnea ce frige, încinsă-n sudoare,

aprinsă cu flăcări de buzele tale.

şi nu-mi pot deschide ochii o clipă,

când pleoapele mele sunt o ispită,

când dorințele tale muşcă din mine,

fiori ce îmi scutură întreaga simţire,

mă leagă de patul ce-mi pare prea mare,

mă leagă de tine ce-mi stai sus drept soare,

dintre cearşafuri ca două petale,

e vis ori aieve…în brațele tale…

 

Un aer rece îmi scutură genele de plumb și sufletul din amorțire. E trist, e efemer, e o simplă visare. Și m-ai încurajat mereu, crezând în mine. Visez și azi în culori și mă-ntreb, atunci de unde vine tot golul acesta imens ce-mi umple stomacul?!

Din poezie, melancolie și din tristețe… Probabil acesta e răspunsul cel mai apropiat de adevăr.

Cândva, nu demult, am vrut să renunț la a te mai scrie în versuri. Și mi-au căzut pe umeri reproşuri, cum că ai fi, cum că n-ai fi, dar poate că răspunsul era evident în ochii mei. Lacrimi.

În mine nu ești decât un strigăt al durerii interioare, un urlet sfâşietor ce-mi sfârtecă liniştea pe care nu o regăsesc decât în cuvintele prin care îți spun cât te iubesc.

Când mă făceai fericit, nu simțeam nevoia să te scriu din egoism, să nu risipesc o secundă din bucuria de a te iubi în fiecare zi… Iar azi, nimic nu s-a schimbat.

Crăciun Fericit…

 

Când în şemineu nu arde focul…

…Un ultim ciot uscat mai pâlpâie mocnind în jarul încă fierbinte din gura şemineului. E pe ducă…şi El şi focul.

Din jilţul scorojit, într-un balans continuu, sub povara unui pled albastru, îsi odihneşte bătrâneţea pe fondul unor muzici vechi. Prin ochelarii strâmbi şi fumul alb de pipă un chip boem îşi risipeşte privirea prin geamul veşnic aburit al ferestrei, unde, din când în când se reântâlneşte cu nostalgia vremurilor demult apuse.
Ana era încă copilă pe atunci…S-a născut in casa lui ca din întâmplare. Tot aici a scos şi primele cuvinte, a făcut primii paşi şi tot aici au părăsit-o părinţii ei când nu avea nici trei ani. Din acea clipă toată viaţa lui s-a strâns în jurul a doi pumni micuţi, o gură mare si doi ochi căprui…pe care i-a purtat mereu în suflet.

Era un bun povestitor deşi în lume era recunoscut ca fiind un mut veritabil. Poveştile din viaţa lui de matelot l-ar fi uimit şi pe teribilul Jules Verne. Şi Ana îi sorbea pofticioasă cu ochii mari fiecare cuvănt. „Când eram june matelot…” erau cuvinte ce sunau atât de melancolic în glasul răguşit dar totuşi viu, printre valurile de fum şi musteţile cărunte…şi valsul amintirilor îşi depănau povestea lent. Nimic nu îi făcea bucurie mai mare decât râsul fistichiu şi zgomotos al fetei, bujorii din obraji şi strângerea braţelor ei plăpânde.

Dar anii treceau, Ana creştea, iar barba lui se-ncărunţea, şi părul său se înălbi ca neaua. Alte poveşti îşi căutau tâlcul şi totodată naratorul. Primul prieten, prima dragoste şi apoi toate celelalte îi intunecară o parte a fericirii si-i umbriră un colţ din suflet. Apoi, Bătrânul deveni un pic ursuz şi mai retras. Singurătatea îl încolţea cu ghearele-i ascuţite cu fiecare noapte în care nu venea acasă. Stătea la geam în jilţu-i legănat gândindu-se că, şi clipa aceea îşi are rostul ei. Împlinise vârsta libertăţii deşi el nu i-a interzis niciodată, nimic.

Târziu după miezul nopţii, Ana intra în casă de multe ori vuind a fericire fără să ştie nici chiar ea de ce. Era fată mare dar încă un copil necopt. Încerca să-i zâmbească dar tot ce reuşea era o grimasă nefericită. Ar fi vrut s-o oprească, să-i vorbească sau macar să o mai privească o dată, dar cum ar fi putut. Şi zilele treceau pe rând, una câte una, în ton cu anotimpul purtând cu ele tot mai mult pustiu. Şi s-a retras în camera dinspre drum, lângă fereastră, în jiltul vechi-uscat, sub povara pledului albastru, ronţăind frânturi de amintiri senine în faţa unui şemineu în care jarul celui din urmă ciot s-a mistuit.

…Focul s-a stins…în şemineu şi-n suflet…