Amintiri…

Povestea celui ce se întoarce acasă (prea târziu…)

 

De data aceasta cheia a pătruns încet, fără de zgomot în yală. Recunosc, mă simt ca un Tom Cruise (autohton) într-o misiune imposibilă, în care trebuie să pătrund în propria-mi locuință (ca să vezi!), fără să trezesc vreo alarmă ruginită sau să declanșez vreun laser de-ăla de te secționează în (mai puțin de) doi timpi și trei mișcări. Îmi fac două cruci și acționez vizibil emoționat de greutatea acțiunii ce urmează să o întreprind. Broboanele de sudoare picură peste mâna tremurândă, iar vântul parcă șuieră pe holul blocului coloana sonoră din film. Dacă-mi iese figura, sigur mă voi alege cu un Oscar… în cap (sau pe unde vei nimeri), cel mai probabil dimineață, că și-așa urăști statueta aia luată de ocazie, cadou de ziua ta (zodia-i de vină, foc cu apă – mai mult abur!).
După două răsuciri ce ar arunca până și un melc în culmea geloziei, ușa se deschide pocnind surd din balamale, când… „Zdraaaang!!!”
Am înghețat instant, aproape de leșin (noroc că m-am oprit la un copac înainte de a urca)! Cu o nepăsare arogantă și o indiferență cronică, liftul porni spre etajele inferioare. ”Amice, am pulsul 200, vrei să fac infarct?”, dar ce-i pasă fierătaniei de pricina mea… Privesc în stânga nimic, apoi privesc spre dreapta și apoi iar spre stânga (deoarece nu-mi mai amintesc ce văzusem prima oară acolo), ușor dezechilibrat de alternanța mișcărilor și foarte probabil de forța de gravitație plus cele două mișcări ale pământului – ”Pfaaai, ce bot era să iau!”
Observ, cu o teamă explicabilă, că prin camere întunericul domnește într-un calm ce-mi accentuează starea de anxietate. Îl invidiez, deoarece el, spre deosebire de mine, poate sta liniștit pentru că nu s-a întins la ape minerale cu băieții până la 4 dimineața și nici nu a avut 13 apeluri pierdute, bașca un mesaj de amenințare la care n-a răspuns. Dar și el se oftică, că eu i-am dat unei roșcate de băut… până a plecat. I-am dat și contul meu fals de facebook de care tu nu știi… dar îl fac în noaptea asta!
Cu urechile ciulite și cu ochii cât două cepe (roșii) încerc să deosebesc umbre de pași, vreun scârțâit de saltea, dar parcă nici țânțarii nu îndrăzneau să dea glas trompetelor și să-ți tulbure odihna. Parcă mi-e și milă să-i las singuri cu tine, într-un fel chiar pot spune că empatizez cu ei fiind un fin degustător al greutății palmei tale. Cred că ar fi momentul să mă descalț, măcar noroiul să fie un motiv mai puțin de huța-huța (cu creierii mei). Dar cu hainele ce fac, că sunt ude? Le îndes în mașină și la prima oră pun la spălat. Bâjbâind pe hol, mă îndrept cu tălpile ude spre bucătărie să-mi pun gloriosul plan de distrugere a probelor incriminatorii. Apăs clanța, când din neant demonul nopții își drese răgetul și o zbughi printre picioarele mele. Mâța!!!
– Iulian…
– Da, îngeraș…
– Bagă-ți hainele în mașină și treci în pat…
– Da, îngeraș… Imediat, draga mea…

            Mâța naibii, m-a sifonat. Mâine o țin doar pe apă și bobițe. Ciu-ciu, cărniță și pliculeț. Arunc în cuvă tot și ca un cap ce pleacă spre tăiere mă îndrept spre dormitor. Regina mea, privea tavanul cu ochii închiși și cu mâinile pe piept.
– Iulian…
– Da, îngeraș…
– Treci în pat, lasă pijamaua, n-o mai căuta.
Dă Doamne să-și dorească numai sex și să mă lase să dorm, și îți promit că la prima ocazie în care îmi iese în cale o căsuță de-aia cu multe cruci și turnulețe, bat la poartă, cumpăr lumânări cât pentru zece, iau și pâinici de-alea uscate, îți pup și câteva portrete. Las și o atenție la cutiuță, numai scapă-mă. Amin!
– Iulian?
– Da, îngeraș…
– Cum a fost la cântare?
– Mmm, bine. Adică, ar fi fost minunat să fi venit și tu… (știu că nu mă pricep la minciuni, dar încerc…) A fost plictisitor, lume puțină. Dacă erai și tu…
– Am fost. Telefonul pe unde l-ai avut?
– În husă. La chitară. Unde ai fost??? (Aoleu!)
– Păi de ce în husă? Rândul trecut l-ai ținut în… bar!? De ce nu-l lași direct acasă, dacă tot nu-l ții pe lângă tine. Unde l-ai pus acum? Adu-l aici.
– E la încărcat. Sau în geacă, cred. Nu știu. Stai puțin… Mami, știi cum sunt eu, mai aiurit, mai zăpăcit, mai uit, mai…
Mă ridic grăbit, iau telefonul și încerc să arunc o privire de verificare prin mesaje. Pare curat, ce caută?
– Băut, știu.
– Apă, mami. Doar apă minerală.  
Se uită rapid în agendă, după care mi-l dădu înapoi.
– Pune-l la încărcat, te rog. Robert ce mai zice?
– Care Robert??? Aaah, Robert al meu, e bine. E bineeee, a mai slăbit. Tot înalt, cum îl știi… Am cântat, n-am vorbit multe. De-ale lui, cu munca…
– Altceva? Afară de țigări și… ape minerale? Fete au fost?
– Nimic, mami. Mai nimeni… Așa, una , două… Și dacă nu le cunoșteam, nu am vorbit cu nimeni. Mi-e așa de somn, tu nu vrei să mai dormi un picuț? Hai lângă mine, să te țin în brațe…
– Nu mai dorm. Dar Ella?  Ați vorbit, v-ați cunoscut?
– Ce Ella? Care Ella? N-a fost nici o Ella!
– O tipă mai… creață, cum îți place ție, ia mai gândește-te…
Ce naiba, or fi făcut ăștia poze și au pus pe facebook. Când e să cazi în iad, sigur dai și de dracu.
– Aaaa, da, cred că am făcut niște poze cu ceva oameni pe acolo… Știi cum e, toți vor să-și facă poze cu ”vedetele”. Au pus pe facebook deja?
– Nu, dragule. Nu știu ce vedete au fost pe acolo, dar ea sigur nu a întâlnit vreuna. Ia dă-mi telefonul meu.
Îi dau telefonul și mă acopăr mai bine cu plapuma. Parcă mi-e din ce în ce mai frig (sau frică!).
– Uite, dragule, o recunoști? V-ați făcut selfie. Multe selfie-uri…
Pe whatsappul ei au început să curgă o serie de poze în care se pare că… n-am ieșit bine.
– Mami, vezi? Am mai slăbit. Se vede și în poze.
– Iulian? Să înțeleg că ai un cont nou de facebook, de care eu nu știu?
– Aaaaa, nu mami. Tipa asta, îmi amintesc acum, era foarte insistentă și ca să scap de ea am inventat un nume. Eu n-am un facebook cu numele ăla, poți să verifici.
– Am căutat. Și n-ai! De ce n-ai?
Șah mat. Ce întrebare capcană mai e și asta???
– Păi, nu mami. Știi că eu nu le am cu facebook. Ar trebui să am??? (ptiuuu, dar prost sunt!)
– Nu.
– Păi n-am. Și nici nu-mi fac, să știi!
– Iulian? Dacă ți-e cald, spune-mi și te răcoresc. Imediat! Dar ce faci, dormi?
– Da, mami. Adică nu… Doar am închis puțin ochii… Atât.
– Nici prin cap să nu-ți treacă! Fugi și fă duș că e șase și trebuie ne pregătim să mergem la gară. Trenul e la opt.

Morala: Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva…
Cu drag, Mishuk

 

 

141 de gânduri despre &8222;Amintiri…&8221;

  1. Cum adică n-ai? Ah, ai? De ce ai, mă rog frumos?
    Ce să facem, Mishuk, avem în ADN să găsim acul şi-n carul mare 😀
    Da’ puteai şi tu să ne scoţi în evidenţă mai pe ocolite talentul ăsta, zău. Că suntem toate nişte delicate şi nişte minunate, chiar dacă nu pare la prima vedere.

    Apreciază

Lasă un răspuns la Constanta Cretu Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s