O altă întrebare…

 

O altă întrebare…

Nu pot schimba nimic din drumul alb ce merge înainte,
simt doar tăceri târzii ce te-au șoptit cumva, în mintea mea,
din valurile unui vis ce-și pierde sensul, fără de cuvinte,
mă întreb cu atâta înfrigurare, ce caut eu, străin, în viața ta?

Cu ochii stinși în palme, mi te arunc cu dragoste în rânduri,
sperând din amintiri să creionez conturul zâmbetului tău,
să-mi fii o liniște în miez de noapte ce freamătă în gânduri,
ducând departe norii vremurilor ce se adună în păreri de rău.

De m-ai urî în doze mici, ți-aș căuta nevoia de împăcare,
aș aștepta un semn să îți arăt că numai pentru tine sunt aici,
cum cerul scufundat în întuneric, caută frânturi de soare,
cine sunt eu în viața mea, fără de tine, poți să-mi zici?

Când dragostea a hotărât să se arunce în necuprinsul mării,
în mine ai lăsat o piatră rece, o stâncă cătrănită, fără de hotar,
amar, din spuma neîncepută am deprins gustul înstrăinării,
și izul tău dulceag se risipește în apus cu dorul… în zadar.

Poate răspunsul poartă urme de durere fără vindecare,
și sufletul cu teamă, ascunde ochilor adevăratul drum,
privind spre cer, arată inimii același semn de întrebare,
cine ești Tu în viața mea, cât te iubesc, cât sunt nebun?

Cu drag, Mishuk

 

 

Certându-mi inima…

 

Certându-mi inima…

N-ai timp să mai citești o carte de când nu ai mai scris un vers,
când gândul ți-e fugit departe, când sufletul zâmbește șters,
te-ascunzi cu lacrimi printre rânduri fără să știi de ce aștepți,
bați cuie în aceleași scânduri ce par mai strâmbe când le-îndrepți.

Nu îndrăznești să-i ceri cuvinte, te plimbi cu ochii prin tăceri,
escaladezi dureri succinte, trăiești prezentul veșnic ieri,
lași Timpului a Ta secundă, urmându-ți soarele-n apus,
în umbra lunii să te ajungă mareea unui ultim puls.

Privește-mi gândurile toate ce în întuneric strălucesc,
m-ai pus cu stelele în noapte de la fereastră să șoptesc,
mi-ai alungat din gene somnul cu zbuciumul tău nefiresc,
și parcă-n ciudă cu creionul ți-ai scrijelit, „ da, o iubesc!”

Te-ai condamnat să-mi fii otravă sub masca unui rol perfid,
pe scena dragostei în grabă ți-ai tras cortina, m-ai mințit,
și-acum în piept îmi bați rănită cu friguri care mă îngheață,
cu-o jumătate neîmplinită m-ai pedepsit să trec prin viață.

Degeaba zbieri când n-ai cuvinte, însuși ecoul ți-este frânt,
când rana tinde să se zvânte naști sângerări ce nu-și au rând,
și picuri lacrimi în cerneală, și-mi tremuri mâna-n albul nud,
numele Ei l-ai scris pe coală… tu-l tot repeți, eu tot îl plâng!

Cu drag, Mishuk

Poveste scurtă…

 

Poveste scurtă… (fabulă)

Un cocoș fără pereche,
un pic surd de o ureche,
tot se înfoaie prin grădină,
poate culcă vreo… găină.

Cântă de vreo două ceasuri,
și tango, și jazz, și valsuri,
când pe tonuri ridicate,
când pe ritmuri balansate,
mai cu versuri deocheate,
tot sperând că nu-n zadar,
pentru sufletu-i ștrengar,
va găsi lângă cuibar,
o puicuță ca la carte
ultima lui dramă-n acte.

Cocoțat sus pe-un butoi,
contemplat de doi pisoi,
stă cu creasta lui pleoștită,
cu alura dichisită,
și cu foc, de dor și jale,
își închină osanale.

E fălos și mândru-n sine,
– Cine mai cântă ca mine,
de cu zori, ba până-n seară,
socot ceasul iar și iară!!!
Gospodaru-mi pomenește,
de când soarele-n deal crește,
pân-apune colo-n vale,
vocea mea biruitoare.

În ocol, cu mic cu mare,
se adună fieșcare,
să admire grozăvia,
ce-a împuiat gospodăria.

Vaca blândă îl privește,
țapul rumegă prostește,
lâng-un cal ce pe picioare
pare îngrozitor de mare,
nechezând ca să se știe,
că vrea autonomie.

Patru oi se dau vecine,

lâng-un cârd de gâște pline,
behăind pe limba lor,
bârfe noi de prin obor.

Grohăind din coștereață,
porcul se ceartă c-o rață,
care-l vede domnitor,
pe noul cârmuitor.

Cocoșul își umflă pieptul,
ascunzându-și tot regretul,
că fiind frați prin alianță,
între el și doamna rață,
va fi sigur o creanță.

Ba susține ca de mâine,
să-l gonească toți pe câine,
un nou plan de lege-n șură,
vechea ordine să apună!

Toate, dintre dobitoace,
numai urechilă tace.
Ronțăind în colț de gură,
ce-auzi prin bătătură,
către șoarec ciripește,
treaba e-n coadă de pește,
parc-ar vrea, dar nu poftește,
dacă câinele plătește,
poate că se mai gândește.
Morcovi mulți, oricând dorește.

Zarvă mare în bătătură,
Mai cu ceartă, mai în glumă,
Vor să meargă împreună,
Ca un neam sau… ca o turmă.
Dar cum orele se scurg,
soarele cade-n amurg,
gospodarul ia c-apare,
cu o lamă sclipitoare,
și-i trimite la culcare.
Doar cocoșul încă sare…


Cu drag, Mishuk

 

Dragoste și sânge (Enika)

 

 

Dragoste și sânge… (cântec pentru o tulipă)

Cioplește-mi piatra inimii dintr-un mănunchi de vise
și închide-mă în suflet, cu lacăt fără chei,

Din umbra ochilor ce-mi stau ca două porți închise,
să nu pot pierde dragostea ce o ascunzi în ei.

Ascunde-mi mângâierea printr-un sărut în palmă,
apoi cât poți de tare, doar ține pumnul strâns,

Și îmbracă-ți adierea cu acel parfum de primăvară
ce înlănțuie iubirea într-un fior adânc, ascuns.

Zâmbește fără milă, să-mi rupi din ceruri luna
ce parcă împărățește într-un senin etern, dar crud ,

Trezește-mă din mine să simt din nou furtuna,
ce spintecă în lumină un întuneric veșnic surd.

Dă-mi febra dimineții, când alergând prin ploaie
șterg de pe chip tăcerea ce-mi tremură-n priviri,

Lovește-mă în suflet, pierdut printre noroaie,
să îmi ridic iar dragostea ce-mi arde în simțiri.

Strigă-mă pe nume cum nimeni nu o face,
aruncă-mă-n cuvinte sub tonul vocii blând,

Dă-i inimii războaie în anotimp de pace
să nu întrebe unde, nici cum, de ce sau când.

Arată-te în versuri ce nu-și vor loc în gânduri,
scrie-mi chipul lunii din noaptea ce s-a scurs,

Cu acea cerneală veche cu care printre rânduri,
șoptești secretul ochilor care m-au ascuns.

Deschide printre buze glasul, preț de o clipă,
conturul lor să nască acel ecou sublim,

Sub care un vârf de munte lovit de o tulipă,
îmbrățișează golul pe care-l zămislim.

Aruncă-mi-te-n cale când teama te ajunge,
când steaua cea din urmă lumina își va topi,

Îmbracă-ți poezia în dragoste și sânge,
trăiește-ți vindecarea prin melancolii.

 

Ai așteptat să vezi ce hram îți port în gânduri,
acum aștept să desenezi cumva aceste rânduri,

Cu drag, Mishuk

 


foto: Elena-Violeta (Enika)

Răspuns…

 

Răspuns…

Mă scutură de pulberi doar, mă curăță din praf
și smulge-mă cumva din groaznica îndepărtare,
Prin care tonul vocii tale murmură în tremur grav,
tăcerea șoaptelor fierbinți de dor, cu iz de înstrăinare.

Nu poți să-mi spui nimic și totuși mă privești absent,
citind din fiecare vers cumva, peste măsură,
Iubiri ce nu-și mai leagă în cord ecoul coerent
de tainele destinului de-a fi cândva împreună.

Nu-mi ceri să plec, n-ai gând nicicând să-ți stau?
privirea ta alunecă în noapte ușor înspre fereastră,
Și-atunci mă întreb dacă mai pot, dacă mai vreau,
dacă mai știu să-ți fiu mereu străin în viața noastră.

M-ai folosi asemeni unui ac în orice supărare,
de-ai ști spre care ușă ai vrea să mă îndrepți,
Dar sufletul în întuneric, te ceartă și te doare,
și n-ai răbdare să asculți ce vrei de fapt să ierți.

Ți-am înțeles în rânduri din gânduri rătăcirea,
și ți-am zâmbit alături când soarele ne ocolea,
N-am vrut măcar o clipă să-ți tulbur fericirea,
dar iată-mă furtună, împrăștiat prin viața ta.

Nu-ți cer decât să mă privești în ochi preț de-o secundă,
s-asculți bătaia inimii ce-mi plânge amar în piept,
Sfarmă doar puterea zidului ce tinde să te-ascundă,
și din Cuvântul Tău promit că veșnic nu mai plec…

 

Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva,
Cu drag, Mishuk

 

foto: Lorena Elena Stuparu

Ieri, azi și… poate mâine

 

Ieri, azi și poate mâine


Ieri eu te-am întâlnit, pot spune, pentru întâia oară,

real, deși mi se părea că te cunosc chiar mai demult,
Ca într-o amintire, chipul tău ce-avea în vânturi să dispară,
păstră ecoul unui dor absent, dar viu și totuși crud.
Ne căutarăm ochii preț de câteva false secunde,
ai tăi căprui deschis, ai mei aproape întunecați,
Dar șoapta gândului din buze nu putea pătrunde
și am tăcut și eu, până am fost destul de îndepărtați.

Azi parcă mi te-ai așezat de nicăieri în multe rânduri,
silabele îmi picură în ploi, pe ritm de epitaf în tot ce scriu,
O voce de demult mi te-a trezit prin vis cu alte gânduri,
oftând prin virgule portretul unui chip veșnic pustiu.
Te recunosc când scrii, și știu că dacă nu ai fi așa departe,
aș alerga desculț prin vremuri, un ceas, un an, o viață, înspre tine,
Aș căuta în cărțile destinului Cuvântul care ne desparte,
l-aș preschimba într-un răsărit de soare astăzi pentru mâine.

Mâine te voi lăsa cuprinsă între coperți precum o preafrumoasă carte,
și versul tău va odihni cu dragoste, pe pagini albe în iz de calm, trandafiriu,
Iar mâna mea te va deschide tremurând la ceas târziu, în miez de noapte,
să-ți simt pe cord condeiul rece, prin inimă cum trece ca un bisturiu.
Te voi citi cu setea Soarelui ce-și oglindește chipul peste stele,
frânturi din aura încercuită adânc în negrul nesfârșit abis,
Și poate la sfârșitul nopții cu drag mă vei desprinde dintre ele,
să-ți fiu Luceafărul ce-ți poartă dragostea dincolo de vis.


Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva,

Cu drag, Mishuk

 


foto: Ioana Popa

Amintiri…

Povestea celui ce se întoarce acasă (prea târziu…)

 

De data aceasta cheia a pătruns încet, fără de zgomot în yală. Recunosc, mă simt ca un Tom Cruise (autohton) într-o misiune imposibilă, în care trebuie să pătrund în propria-mi locuință (ca să vezi!), fără să trezesc vreo alarmă ruginită sau să declanșez vreun laser de-ăla de te secționează în (mai puțin de) doi timpi și trei mișcări. Îmi fac două cruci și acționez vizibil emoționat de greutatea acțiunii ce urmează să o întreprind. Broboanele de sudoare picură peste mâna tremurândă, iar vântul parcă șuieră pe holul blocului coloana sonoră din film. Dacă-mi iese figura, sigur mă voi alege cu un Oscar… în cap (sau pe unde vei nimeri), cel mai probabil dimineață, că și-așa urăști statueta aia luată de ocazie, cadou de ziua ta (zodia-i de vină, foc cu apă – mai mult abur!).
După două răsuciri ce ar arunca până și un melc în culmea geloziei, ușa se deschide pocnind surd din balamale, când… „Zdraaaang!!!”
Am înghețat instant, aproape de leșin (noroc că m-am oprit la un copac înainte de a urca)! Cu o nepăsare arogantă și o indiferență cronică, liftul porni spre etajele inferioare. ”Amice, am pulsul 200, vrei să fac infarct?”, dar ce-i pasă fierătaniei de pricina mea… Privesc în stânga nimic, apoi privesc spre dreapta și apoi iar spre stânga (deoarece nu-mi mai amintesc ce văzusem prima oară acolo), ușor dezechilibrat de alternanța mișcărilor și foarte probabil de forța de gravitație plus cele două mișcări ale pământului – ”Pfaaai, ce bot era să iau!”
Observ, cu o teamă explicabilă, că prin camere întunericul domnește într-un calm ce-mi accentuează starea de anxietate. Îl invidiez, deoarece el, spre deosebire de mine, poate sta liniștit pentru că nu s-a întins la ape minerale cu băieții până la 4 dimineața și nici nu a avut 13 apeluri pierdute, bașca un mesaj de amenințare la care n-a răspuns. Dar și el se oftică, că eu i-am dat unei roșcate de băut… până a plecat. I-am dat și contul meu fals de facebook de care tu nu știi… dar îl fac în noaptea asta!
Cu urechile ciulite și cu ochii cât două cepe (roșii) încerc să deosebesc umbre de pași, vreun scârțâit de saltea, dar parcă nici țânțarii nu îndrăzneau să dea glas trompetelor și să-ți tulbure odihna. Parcă mi-e și milă să-i las singuri cu tine, într-un fel chiar pot spune că empatizez cu ei fiind un fin degustător al greutății palmei tale. Cred că ar fi momentul să mă descalț, măcar noroiul să fie un motiv mai puțin de huța-huța (cu creierii mei). Dar cu hainele ce fac, că sunt ude? Le îndes în mașină și la prima oră pun la spălat. Bâjbâind pe hol, mă îndrept cu tălpile ude spre bucătărie să-mi pun gloriosul plan de distrugere a probelor incriminatorii. Apăs clanța, când din neant demonul nopții își drese răgetul și o zbughi printre picioarele mele. Mâța!!!
– Iulian…
– Da, îngeraș…
– Bagă-ți hainele în mașină și treci în pat…
– Da, îngeraș… Imediat, draga mea…

            Mâța naibii, m-a sifonat. Mâine o țin doar pe apă și bobițe. Ciu-ciu, cărniță și pliculeț. Arunc în cuvă tot și ca un cap ce pleacă spre tăiere mă îndrept spre dormitor. Regina mea, privea tavanul cu ochii închiși și cu mâinile pe piept.
– Iulian…
– Da, îngeraș…
– Treci în pat, lasă pijamaua, n-o mai căuta.
Dă Doamne să-și dorească numai sex și să mă lase să dorm, și îți promit că la prima ocazie în care îmi iese în cale o căsuță de-aia cu multe cruci și turnulețe, bat la poartă, cumpăr lumânări cât pentru zece, iau și pâinici de-alea uscate, îți pup și câteva portrete. Las și o atenție la cutiuță, numai scapă-mă. Amin!
– Iulian?
– Da, îngeraș…
– Cum a fost la cântare?
– Mmm, bine. Adică, ar fi fost minunat să fi venit și tu… (știu că nu mă pricep la minciuni, dar încerc…) A fost plictisitor, lume puțină. Dacă erai și tu…
– Am fost. Telefonul pe unde l-ai avut?
– În husă. La chitară. Unde ai fost??? (Aoleu!)
– Păi de ce în husă? Rândul trecut l-ai ținut în… bar!? De ce nu-l lași direct acasă, dacă tot nu-l ții pe lângă tine. Unde l-ai pus acum? Adu-l aici.
– E la încărcat. Sau în geacă, cred. Nu știu. Stai puțin… Mami, știi cum sunt eu, mai aiurit, mai zăpăcit, mai uit, mai…
Mă ridic grăbit, iau telefonul și încerc să arunc o privire de verificare prin mesaje. Pare curat, ce caută?
– Băut, știu.
– Apă, mami. Doar apă minerală.  
Se uită rapid în agendă, după care mi-l dădu înapoi.
– Pune-l la încărcat, te rog. Robert ce mai zice?
– Care Robert??? Aaah, Robert al meu, e bine. E bineeee, a mai slăbit. Tot înalt, cum îl știi… Am cântat, n-am vorbit multe. De-ale lui, cu munca…
– Altceva? Afară de țigări și… ape minerale? Fete au fost?
– Nimic, mami. Mai nimeni… Așa, una , două… Și dacă nu le cunoșteam, nu am vorbit cu nimeni. Mi-e așa de somn, tu nu vrei să mai dormi un picuț? Hai lângă mine, să te țin în brațe…
– Nu mai dorm. Dar Ella?  Ați vorbit, v-ați cunoscut?
– Ce Ella? Care Ella? N-a fost nici o Ella!
– O tipă mai… creață, cum îți place ție, ia mai gândește-te…
Ce naiba, or fi făcut ăștia poze și au pus pe facebook. Când e să cazi în iad, sigur dai și de dracu.
– Aaaa, da, cred că am făcut niște poze cu ceva oameni pe acolo… Știi cum e, toți vor să-și facă poze cu ”vedetele”. Au pus pe facebook deja?
– Nu, dragule. Nu știu ce vedete au fost pe acolo, dar ea sigur nu a întâlnit vreuna. Ia dă-mi telefonul meu.
Îi dau telefonul și mă acopăr mai bine cu plapuma. Parcă mi-e din ce în ce mai frig (sau frică!).
– Uite, dragule, o recunoști? V-ați făcut selfie. Multe selfie-uri…
Pe whatsappul ei au început să curgă o serie de poze în care se pare că… n-am ieșit bine.
– Mami, vezi? Am mai slăbit. Se vede și în poze.
– Iulian? Să înțeleg că ai un cont nou de facebook, de care eu nu știu?
– Aaaaa, nu mami. Tipa asta, îmi amintesc acum, era foarte insistentă și ca să scap de ea am inventat un nume. Eu n-am un facebook cu numele ăla, poți să verifici.
– Am căutat. Și n-ai! De ce n-ai?
Șah mat. Ce întrebare capcană mai e și asta???
– Păi, nu mami. Știi că eu nu le am cu facebook. Ar trebui să am??? (ptiuuu, dar prost sunt!)
– Nu.
– Păi n-am. Și nici nu-mi fac, să știi!
– Iulian? Dacă ți-e cald, spune-mi și te răcoresc. Imediat! Dar ce faci, dormi?
– Da, mami. Adică nu… Doar am închis puțin ochii… Atât.
– Nici prin cap să nu-ți treacă! Fugi și fă duș că e șase și trebuie ne pregătim să mergem la gară. Trenul e la opt.

Morala: Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva…
Cu drag, Mishuk

 

 

În căutarea Ta

 

În căutarea Ta


A mai trecut o zi ca visul într-o șoaptă,
a mai trecut o noapte cu stelele în gând,
Tăcerile mă înalță și treaptă peste treaptă,
îmbrățișez iar golul căderilor în rând.

Mă simt străin în versuri pierdute în cuvinte
ce fără de ecou răsună în larg, abis,
Când valul de cerneală leagă cele sfinte,
luntrea mea derivă fără de pânze în Styx.

Din întuneric vântul, îmi șuieră orbește,
să îmi regăsesc menirea în vechile psaltiri,
Când prin nemărginire cerul înrobește
o inimă străină închisă în multe închipuiri.

Privesc cu precădere pe albul nud din foaie
pe care două lacrimi au picurat târziu,
Dând Golului un suflet și sufletului ploaie
de litere învechite poemului pustiu.

Tângui înspre tine, stăpână peste stele,
să îți cobori din gânduri un vis demult pierdut,
Așază-mi amintirea cuvintelor pe gene,
când însuși Timpul doarme eu să te ascult.

Arată-mi dară chipul ce nu-și mai află față
și tâmplele încolțite sub palid cenușiu,
Pierdut în noaptea minții, trăind în ignoranță,
trezește-mă în mine și dă-mi puteri să scriu.

Coboară-mi-te-n umbre, te-aștept lângă fereastră,
alungă zorii zilei pe care încă o regret,
Primește cu răbdare iubirea mea sihastră
și arată-mi tu cuvintele să îți pot fi poet…

Cu drag, Mishuk

 

Baladă pentru Enika

 

Baladă pentru Enika

Deschide ochii și citește, ce n-ai știut e scris în carte,
Chiar dacă viața ne desparte și Timpul nostru este rupt,
Privim același cer în noapte, același vuiet plânge mut,
În două inimi prinse-n clește, desprinse din același trup
… ce n-are moarte.

Deschide ochii și citește aceste rânduri frânte-n zare,
Sunt Călătorul fără cale pe urma unui tren pierdut,
Pe un apus lipsit de soare, Ecoul unui suflet surd
Ce din Tăceri se îndrăgostește de glasul tău aproape crud
… și-apoi dispare.

Deschide ochii și citește și ia-mi oftatul dintre gene,
Așază-mi gândul între perne și dă-mi sămânță de odihnă,
În nopțile cu dor în vene să încălzesc la loc de tihnă,
Un vis în care nu mai crește, agonic, liniștea venină
… singurătății terne.

Deschide ochii și citește cum dragostea însăși e crimă,
Când mâna ta în vers suspină, când zgârie fiori în foaie,
Cuvintele ce doar alină nu apără de vânt și ploaie,
Iar Tremurul intens sporește când inima pierde războaie
… fără de vină.

Deschide ochii și citește ce poate azi n-am scris greșit,
În zorii tăi sunt asfințit, un punct, pe Orizont căzut,
Pe care poate l-ai iubit, străin fiind, necunoscut,
Dar care-n versul tău trăiește, acel final spre început
… îndrăgostit.

Cu drag, Mishuk

 

Ce face Dragostea din om…

 

Ce face Dragostea din om…

 

Aprinde poarta către stele ce m-a închis în noaptea neagră,
Arată-mi calea printre ele și poartă-mi pașii fără grabă,
Coboară-mi liniștea în suflet fără cuvinte însângerate,
Ecoul ultimului urlet în pieptul meu încă se zbate.

Lasă Tăcerile să plângă, rupe-mi povara așteptării,
Ce gânduri tind să te ascundă în pragul crud al resemnării,
Când știi că ai găsit în mine acel cuvânt de mângâiere,
De ce închizi ochii în suspine și mi te vlăgui de putere?

Deschide a geamului fereastră s-ascult a inimii întristare,
În zbucium lin povestea noastră se duce frântă la culcare,
Sperând în alb iz de cerneală pe paginile fără rânduri,
Dar fără a ști că-n călimară curg lacrimi revărsate-n gânduri.

Prin storuri luna nu pătrunde, dar frigul intră în odaie,
Singurătatea ta ascunde aceeași noapte rece-n straie,
Același somn strâmt, fără vise, din care mi te smulgi cu zorii,
Lovind atâtea uși închise sunt numai Eu… în glasul ploii!

Ascultă-mă și ia-ți răbdare, cerne din gânduri cele rele,
În suflet mi-ai sădit o floare și fără tine ea va piere,
De mă vei stinge-n întuneric fără să am un loc în tine,
Purta-voi chipul luciferic ca un coșmar și nopți și zile.

 

„Adeseori Destinul e greu de înțeles,
dar ițele destinului ce ne leagă ne vor aduce întotdeauna împreună…”

Mulțumesc Elli pentru jocul de cuvinte…

 

Cu drag, Mishuk