Răspuns…

 

Răspuns…

Mă scutură de pulberi doar, mă curăță din praf
și smulge-mă cumva din groaznica îndepărtare,
Prin care tonul vocii tale murmură în tremur grav,
tăcerea șoaptelor fierbinți de dor, cu iz de înstrăinare.

Nu poți să-mi spui nimic și totuși mă privești absent,
citind din fiecare vers cumva, peste măsură,
Iubiri ce nu-și mai leagă în cord ecoul coerent
de tainele destinului de-a fi cândva împreună.

Nu-mi ceri să plec, n-ai gând nicicând să-ți stau?
privirea ta alunecă în noapte ușor înspre fereastră,
Și-atunci mă întreb dacă mai pot, dacă mai vreau,
dacă mai știu să-ți fiu mereu străin în viața noastră.

M-ai folosi asemeni unui ac în orice supărare,
de-ai ști spre care ușă ai vrea să mă îndrepți,
Dar sufletul în întuneric, te ceartă și te doare,
și n-ai răbdare să asculți ce vrei de fapt să ierți.

Ți-am înțeles în rânduri din gânduri rătăcirea,
și ți-am zâmbit alături când soarele ne ocolea,
N-am vrut măcar o clipă să-ți tulbur fericirea,
dar iată-mă furtună, împrăștiat prin viața ta.

Nu-ți cer decât să mă privești în ochi preț de-o secundă,
s-asculți bătaia inimii ce-mi plânge amar în piept,
Sfarmă doar puterea zidului ce tinde să te-ascundă,
și din Cuvântul Tău promit că veșnic nu mai plec…

 

Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva,
Cu drag, Mishuk…

 

foto: Lorena Elena Stuparu