Să nu mă lași…

 

Să nu mă lași… să-mi fie dor de ochii tăi…
Căci fără ei n-aș mai putea citi din cartea gândurilor bune,
Și aș uita c-ai fost cu mine nu doar un timp, nu doar un nume,
Să nu mă lași să-mi fie dor de ochii tăi.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de glasul tău…
Ce-mi cântă dulce despre stele, când noaptea înghite în tăcere,
Suspansul clipelor târzii, când șoaptele par vise vii, o adiere,
Să nu mă lași să-mi fie dor de glasul tău.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de gura ta…
Pe frunte-mi zace fără stare, din cea din urmă sărutare,
Frânturi ce au uscat în mine, odihna zilelor senine azi fără soare.
Să nu mă lași să-mi fie dor de gura ta.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de sânii tăi…
Pe pieptul ce ședeam cuminte, copil naiv, fără de minte,
Ce nu știa altă împăcare, decât cu o strâmbă îmbrățișare să te alinte.
Să nu mă lași să-mi fie dor de sânii tăi.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de palma ta…
Cu acea suavă mângâiere, când sufletu-mi tinde să zbiere,
Șterge din orice poezie cu atingeri pline de magie lacrimi, durere…
Să nu mă lași să-mi fie dor de palma ta.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de glezna ta…
Sub pasul tău purtat prin lume, Eu, nimeni, am primit un Nume,
Copilul prost, fără de minte cu pana înfiptă între cuvinte ce-au să răsune…
Să nu mă lași să-mi fie dor de glezna ta.

Să nu mă lași de-mi rupi pereții, să mi te întorci Acasă.
Căci fără tine sunt pierdut, nu am nici capăt, nici trecut,
În tremur mâinile-mi par reci, n-ar fi mai bine să nu pleci… și-am să te-ascult.
Să nu mă lași, implor și sper, păstrează-mi soarele pe cer,
Să nu mă lași, să-mi nărui visul… Efemer…