Se lasă grabnic înserarea sub gheara umbrelor târzii,
Ce sânge viu îmbracă zarea, în cenușa ochilor pustii.
De pe catargul unui vis, când Soarele scade în odihnă,
Cu sufletul sărac, proscris, singurătăți adun în tihnă.
Mi-e părul nins, sprânceana arsă și barba sură peste chip,
Simt friguri înghețate în Casă, simt Orologiul hârșiind
Îmi tremură prin mâna pana, cînd versul fără împerechere,
Se pierde în tâlc, un iz de dramă, sfârșește fără mângâiere.
În pragul nopții absolute, nasc stele mii. Sub Luna plină,
nici greierii n-au glas să cânte abominabil în surdină…
Tăcerea își murmură avântul, încremenind camera goală,
Perdelele se alintă în vântul ce-și pierde calmul către seară.
Simt cum mă strâng, mă strâng pereții, și-mi lasă trupul fără vlagă,
Simt firul tot mai scurt al vieții și a luminii umbră dragă.
Din jilțul meu dinspre fereastră, din pipa arsă fără scrum,
Din existența mea sihastră mi-a mai rămas un ultim fum…
Un freamăt strânge în cădere, tăcerea unei inimi surde,
Un scâncet fără de putere, din întuneric vrea s-abunde
Din Orizont, pe lângă coastă, în valuri plânge un Ecou…
Stins, felinarul din fereastră, închide ultimul Tablou.
Melancolii Nocturne 