Te-ai întrebat vreodată…

 

Te-ai întrebat vreodată de ce în loc de gânduri,
nu ne așezăm la masă, vorbind mai pe înțeles,
Să nu-ți mai vând  iubirea, colorată în rânduri,
când zorii se revarsă, pentru un zâmbet șters.

De ce trăim Destinul, dând chip singurătății,
când Tu, la fel ca mine, împarți același vis,
Plătim cu lacrimi prețul și dreptul libertății,
fugari din viciul dragostei pe care l-am respins.

Te-ai întrebat vreodată cum ne ridicarăm ziduri,
cum ne-am furat din stele amarul nopților târzii,
Cum chipul nostru tânăr, s-a îngropat sub riduri,
îmbătrânind în suflete dorința de a se iubi.

De ce lăsăm Tăcerii, dreptul de a decide,
de ce atâta teamă să recunoști cum simți,
Când Dragostea te mistuie și nu o poți ucide,
chiar de-ți ferești privirea, nu vei putea să minți.

Te-ai întrebat vreodată, sub munții de durere,
de mai poți găsi lumina ce naște-n zori de zi,
Tu mă țineai de mână când povesteam sub stele,
noi, veșnic împreună, și poate doi copii.

Furtuni plânse și vânturi ne țin închiși în Toamnă,
ne acoperă cu frunze ursita scrisă-n cărți,
De-mi vezi aceste gânduri, mult prea iubită Doamnă,
îți voi strânge în volume absența multor nopți…