Portretul unei Muze

 

Mi-ești încă tânără. O floare, ce nu-și cunoaște anotimpul,
Ce în tremur crud și alb înalță trupul fraged înspre soare,
Ai apărut când poate, pentru tine, clar, nu sosise timpul,
Să-ți scuturi boabele de rouă, când primăvara geme de răcoare.

Nu spun nimic, dar din tăcere, parcă îmi citești în gânduri,
Apoi Zâmbești privind prin geam, spre nicăieri anume,
Ți-aduni cuvintele și le pictezi suav, în câte zeci de rânduri,
Gravând cu nonșalanță Ecoul surd al unui val în spume.

Ai picurat pe note albastrul unei simfonii de seară,
Cedând Amurgului scânteia unui întuneric blând,
Ștergând pe chipul semilunii zâmbetul de ceară,
Te-ai așezat cuminte, pe tâmple, într-un descânt.

Ai plămădit în mine ispita unui gând fără culoare
Ești umbra a cărei șoaptă îmi freamătă vibrant în trup,
Când orice mângâiere o simt febril, precum o sărutare,
Ești sămânța unui univers din care nu vreau să mă rup.

Mi-e noaptea prea senină, iar somnul s-a pierdut departe,
Nici zorii n-au răbdare să mai întârzie vreun ceas,
Înlănțuită-n versuri te-aș închide într-o carte,
O temniță a cuvintelor prin care să-mi dai glas.

Te-aș închide într-o oglindă, cu margini marmorate,
Într-un perete alb, din care să-mi inspiri oricând,
Să-mi stăpânești neantul unui vis ce ne desparte,
Să-mi oglindești iubirea de care mă ascund.