Mi-aș așeza dorul în rânduri în aste vremuri fără soare,
Dar în tăcerea unor gânduri, de unde Timp să-ți cer iertare…
Ți-ai ferit chipul din fereastră, ai stins speranța așteptării,
Și tot ce-a fost în viața noastră, s-a dus pe apele uitării.
Lipsit de-o urmă de lumină, când toate sunt târzii, pierdute,
Când numai stelele animă, Tăcerea unei plângeri mute,
Pe caldarâmul fericirii, nisipul spulberat în praf,
Poartă speranțele iubirii spre Fum, Tărie și Taraf.
Înec amarul, dar otrava înveninează întregul cuget,
Oricât de adânc ar fi paharul, nu pot să mi te scot din suflet,
Nici fumul gros ce-mi frânge pieptul, zdrobind a inimii bătaie,
Nu-i smulge Dorului acceptul, de a mă Curăța în ploaie.
O scripcă veche lin doinește, amurgul unei mari iubiri,
Notă cu notă, îmi dănțuiește umbre de lacrimi în priviri.
Doresc să mor, Azi pentru Mâine, de nu există altă cale,
Să-mi frâng dorințele febrile și dorul mângâierii tale.
E frig și viața nu cuvântă, pe străzile pustii din suflet,
Doar Vântul parcă-n șuier cântă, amarul unui veșnic plânset.
Pășesc fără de țintă în zare spre necuprinsul Orizont,
Ca un soldat ce-n dezertare a nimerit același front.
Atâtea amintiri cu Tine, se dezlipesc acum din Noi,
De unde atâta Rău în Bine, de ce împărțim totul la doi…
Te-ai dus, și mi-ai răpit iubirea lăsându-mi doar Melancolii,
Cum ți-am promis, ai nemurirea, în toate Nopțile Târzii…
Melancolii Nocturne 