Până în decembrie voi învăța să te iubesc…

Și-a ghemuit trupul mic și firav între brațele lui, murmurând câteva cuvinte fără sens. Mâna îi cuprinse grumazul trăgându-l spre suflul ei tremurător și agitat. Se trezi smuls din lumea Relelor, dar păstră pentru moment ochii închiși. Spera că se va întoarce, dar Visul s-a pierdut pe undeva, stins în gerul stelelor încremenite pe cer. Simțea fiori în întreg trupul, dezmeticindu-se într-o amorțeală febrilă. Îmbrățișarea Ei are aceeași aromă de calm, de liniște, la fel cum, într-o dimineață timpurie și ploioasă, când peste gene încă mai umblă visul unei perne moi și pufoase, apare de nicăieri o cană mare cu cafea tare și fierbinte.
Vântul îi șuieră simfonia iernatică prin gânduri, alungându-i în totalitate somnul. Privind chipul acela minunat și strălucitor își aminti cum s-au cunoscut. Apoi amintirile au început să curgă, prima întâlnire, primul sărut și prima noapte împreună. Prima ceartă a însemnat și o despărțire pe care a crezut-o definitivă, dar inima nu l-a răbdat și viața i-a adus din nou împreună.
”De ce ești astăzi lângă mine? Se pare că Iubirea noastră e un zid ce doar s-a cutremurat  la prima lovitură… Cât timp a mai trecut de atunci? Noi de ce nu ne certăm niciodată???”
Nopțile de noiembrie sunt tot mai friguroase și câteodată adorm împreună. Deseori deschide ochii numai să-i citească fericirea de pe buze și să-i mai fure o sărutare pentru că acel zâmbet imens, colorat într-un roze de poamă dulce, e cea mai de preț comoară pe care simte că o merită și o poate primi.
”Și totuși, mi-e teamă că într-o zi ai să pleci, iar Singurătatea pereților albi…” Lacrimile îi înrobi obrajii iar tâmplele se încordau în valurile neliniștii. Se gândi că poate un ceai și o țigară, vor mai potoli potopul gândurilor negre venite de niciunde.
Îi alintă cu o mângâiere grijulie obrazul și se ridică încet din pat. Ochii ei simțiră descătușarea îmbrățișării și tremurară sub pleoapele închise. Oftă repetat eliberând presiunea unui geamăt scurt.
”Sunt aici, buburuză mică, fii cuminte, mă întorc imediat…”
Și totuși, în mintea lui nu avea de gând să o mai facă. Îi sărută tâmpla părintește, acoperind sub pilotă trupul pe jumătate dezgolit. Singură, atunci când doarme, pare numai o copilă încă necoaptă, iar când visează chipul ei descrie trăiri care mai de care mai expresive. Și-ar dori să fie acolo, înrădăcinat în fiecare dintre visurile ei, acoperind-o și protejând-o cu puterea lui de urs mare și răuț.
O mai sărută o dată și se îndreptă spre bucătărie. Ceasul din hol toacă molcom secundele în mici fracții, pe limbile lui, numind o oră la care Somnul ar trebui să tragă înapoi în pat orice umbră rătăcită…
Țigările se sting una câte una pe marginea scrumierei, iar ceaiul s-a răcit, uitat în miezul gândurilor, în cana Ei. Obrajii păstrau încă urmele brăzdate ale lacrimilor de mai devreme. O singură întrebare și un singur gând însoțeau viforul unei ierni ce se afla încă în pruncie…

”Noi de ce nu ne certăm niciodată?”

Deschide ochii, știu că somnul ți-a pierit demult,
Când trează fiind, încă îți place leneș să visezi,
În Întunericul pe care-l porți, veșmânt cu împrumut,
Rupi liniștea Tăcerii, în care vrei mereu să crezi.

Aș vrea să-ți simt iubirea întinsă pe silabe,
S-aud murmurul surd al buzelor, șoptit discret,
În carnea Ta, îmbrățișarea parcă numai arde,
Cum nici în versuri, pentru tine, nu mai sunt poet.

Și-ți spun de acum, că nu-i deloc o dragoste ușoară,
Când visurile noastre vor împleti povești,
În fiecare dimineață, voi redeschide o rană,
În inima de piatră cu care mă iubești.

Nu te mira că am ajuns să te citesc din gânduri,
Sub Zâmbet îți ferești un semn de întrebare,
Decembrie va așeza iubirea noastră-n rânduri,
Sau ne-am pierdut cuvintele și glasul nostru moare.
………