Melancolie Nocturnă (4)

Melancolie nocturnă – Cicatrici

Ai stins din colț, și cea din urmă lumânare…
Lumina oarbă scade, rănită în penumbră,
Încolăcindu-mi sufletul în rece-a ta suflare,
Ce în căldura inimii ajunse să-mi pătrundă.

Te-ai învelit în albul nud al unei foi veline,
Foc dintr-o țigară, ce arde un vis mocnit,
Dintre atâtea gânduri, mă întorc mereu la tine,
O umbră fără nume, un chip nepovestit.

Venin ți-s ochii verzi, ce îmi vânau avid privirea,
Săgeți de foc ce scapără în nouri prin furtună,
Furându-mi conștientul, cugetul, simțirea,
Te-ai așezat în mintea mea, pe veci ca o stăpână.

Îmbătrânesc în setea de a-ți prinde în cuvinte,
Pasul subțire în noapte, ce freamătă în stradă,
În râuri de cerneală ți-aș glăsui fierbinte,
Cum dragostea nebună vrea o iubire oarbă.

Ai ridicat apusul, dând lunii cer de stele,
Și inimii un zbucium și-un puls necugetat,
M-așez lângă fereastră, ferit după perdele,
Să te pictez în versuri așa cum ești în fapt.

Ești ultimă iubire! TU, ultima vâltoare,
De care în cuvinte penița îmi cere glas,
Și toate aceste rânduri curg înșelătoare,
Voi fi ultima secundă, din cel din urmă ceas.