Închisoarea… (unui poet fără de muză)

 

Patru pereți zidiți în tencuială groasă, ridică-n umeri bolta unui vis pierdut,
Un scaun frânt stă răzimat pe masă cerșind tăcerea dorului profund.
Nicio fereastră zidul nu-mi ascunde, nicio scânteie de lumină-n jur,
Doar mii de gânduri arse, fumegânde, mocnesc dureri ce nu știu să le îndur.

Nici umbră n-am în încăperea goală, sunt singur, singur cu ai mei pereți,
Pe lemnul putred aruncate, un toc, o călimară și lacrimi parcă pentru nouă vieți.
Atâtea șoapte reci pier în cuvinte, iar varul alb stă scrijelit pe dos,
Atâtea amintiri stau fără noimă risipite, din clipa-n care singură mi-ai fost.

M-ai părăsit luându-mi orizontul și lumina, și m-ai închis în liniștea uitării,
Apăsătoare cade asupra-mi toată vina și mă aruncă-n marea furtunoasă a disperării…
Te-ai dus pe val, ca toate celelalte, lăsându-mi ceață albă în priviri,
Sub tâmple pulsul stins abia răzbate, povara grelei tale amintiri.

Prinși parcă în ațe, pașii, mi se dau de-a dura, mă zguduie în glezne orice gând febril,
Încerc să te ating, dar tu ferindu-ți mâna întuneci cerul veșnic, albastru și senin.
Mă pierd în întuneric, îmbătrânesc în zile, și viața mea se stinge plină de remușcări,
Sunt doar o marionetă, neîndrumată bine, pe-o scenă fără roluri și fără spectatori.

Patru pereți cu grijă, îmi sprijină căderea, înveșmântați în albul rece, absolut,
Îmbrățișându-mi dorul și durerea, mă leagă prizonier în veșnicul Trecut.
Nu am putere să mă smulg de mine, zac cătrănit în colțul meu umil,
În Închisoarea vieții singur fără tine, doar un bătrân poet, apatic și senil…