Altă zi, aceeași poveste… (III)

Cap. 3 – A Woman’s Heart

… Trei ceasuri au trecut de când lăsarăm în urmă forfota Gării de Nord, iar trenul nostru aleargă în continuare domol, păcănind mecanic în aroganța lui nepăsătoare. Ca un balaur de poveste, șerpuiește pe liniile de fier, tăind de-a dreptul canicula sufocantă ce îmbrățișează câmpurile gălbejite de arșiță și foc… Transpir…
Cu fruntea lipită de geamul fierbinte, privesc pe fereastră golul destins în culori pale, ce fac ca întreaga priveliște în drum spre mare, să-mi pară un deșert imens și pustiu. Ici-colo, câte-un suflet viu animă viața în imensitatea acestui tablou împietrit. Cerul albastru e limpede și fără de nici un nor. Mă simt sufocat, fără pic de aer, iar gândul că Eu și Ea ne vom petrece concediul împreună mă sperie îngrozitor. Mi-e teamă… Da, trebuie să recunosc că de fapt gândul meu nu vânează peisaje mirifice, ci doar ocolește adevăratul subiect ce mă frământă. Ana și Noi.
Și Ana era acolo, aievea, întinsă pe canapea, pierdută-n lumea viselor, murmurând când și când cuvinte abia șoptite. Dormea ca un prunc, gemând de arșiță și oboseală. De pe frunte i se adunaseră câteva broboane de sudoare ce picurau pe linia lungă a sprâncenelor. Tenul ei alb părea că soarbe fiecare rază din lumina soarelui ce răzbea pe lângă perdeaua ferestrei. Gâtul subțire, umerii mici și un trup ghemuit, făceau din această firimitură de Om o închisoare pentru sufletul meu. O privesc cu setea unui bătrân ostenit ce nu a cunoscut niciodată mirajul dragostei și al iubirii. Mă simt îndrăgostit ca un copil, prins în ițele acestei fetițe minunate, care printr-un joc atât de simplu și natural mi-a vrejul dragostei în inimă… Dar Eu… și Ea… Oftez, pentru că doar atât pot face în prejma ei când o pot privi în voie… Noi doi niciodată nu putem fi ceea ce mi-aș dori eu să fim, un prinț și o prințesă, suflete pereche. Ce frumoasă e, un înger… Dar să o mai las să doarmă…

Un șuierat ascuțit mă făcu să tresar subit…
– Nu te speria prostuțule, mai avem puțin…
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic, ai ațipit și… nimic.
Într-adevăr ațipisem cred că mai bine de două ceasuri… Mă simțeam mult mai odihnit și revigorat. Și parcă nici nu mai era așa cald… Și Ana era vioaie, zâmbitoare și… schimbată? De haine!?
– Te-ai stipărit aici?
– Ai fi preferat pe coridor?
– Nu, dar, dacă m-aș fi trezit și te-aș fi surprins? Ce-ai fi făcut, aaa???
– Cine, tu??? Ha-ha, ești prea bleg  să faci tu de-astea! Tu nu știi să spionezi, cu siguranță ai fi închis ochii imediat, blegule. Habar n-ai ce zeiță ai în fața ta!!! Și după frumosul obicei, își scoase limba și mă sărută pe frunte.
– Bleahh, ești sărat, ia de șterge. Dar nu unde te-am pupat eu, ai înțeles?!!!
Și râse plină de poftă. întinzându-mi un sandviș și un prosop. Făcu o scurtă pauză, după care fixându-mi privirea mă întrebă pe un ton serios:
– Alex, povestește-mi ce-ai visat!?
– Poftim?! Nu… Nimic, n-am visat nimic.
– Alex…  Te roooog…
– Păi n-am visat… De ce spui că am visat? N-am visat nimic…
– Bine, fie…
”Oare de ce insistă și de ce mă privește așa? Ce am visat???”
Glasul roților de tren era singurul zgomot ce îndrăznea să tulbure tăcerea din compartiment. Îmi părea pierdută cu gândurile undeva departe, iar ochii ei îmi păreau că-și feresc privirea…
– Anuță, s-a întâmplat ceva???
– Aaa, nu, nimic… Scoase din rucsac o revistă pe care părea că o frunzărește doar ca să fie prinsă în ceva…
– Anuță dragă, vino lângă mine să facem ceva…
Își ridică privirea, într-un mod curios, dar simțindu-se trădată de pornire, își domoli instinctul.
– Ce? Îmi povestești visul?
– Visul? Ehhh… Am visat crocodili… Crocodili ce vânau o zeiță cu picioare lungi și păroase… Vrei să-ți povestesc?
– Porcule! Și zbang, se aruncă în mine întinzându-și picioarele goale în brațele mele. Hai, mângâie-mi picioarele păroase și apoi fă-mi masaj. Și decât să hohotești ca un porcușor, mai bine ți-ai folosi gura la altceva. Cum ar fi să-mi spui o poveste…
– Păi… să vedem. A fost odată, demult, o prințesă… O zeiță, să am pardon…

Constanța. Poposiți în gară, trebuia să facem planul de bătaie că pe drum ne-am luat cu altele și săracii de noi, ne-am trezit fără cazare și fără idei în mijlocul zilei.
– Și acum?
– Acum, ce?
– Acum unde, zevzeaco!
– Aaaa, păi unde vrei?
– Nu știu… unde vrei tu?
– Vreaaaau, să ne cazăm într-un loc liniștit, de unde să putem ajunge ușor într-un loc agitat să ne destrăbălăm! E bine?
– Uffff… mi-era teamă că o să vrei în Vamă…
– În Vamă??? No, no, no… Dacă voiam în vamă nu mai căram chitările după noi, nu crezi? Încărcam gențile cu votcă și conserve. În Vamă chiar nu vreau și oricum tu ești prea comunist ca să înțelegi mersurile pe-acolo așa că, gândește-te la altceva… Undeva romantic și intim, undeva unde ți-ai duce tu iubita și unde n-ai fost cu niciuna, nu de alta dar nu vreau să fiu geloasă.
În clipa aceea m-a blocat. Toate acele cuvinte au avut asupra mea un efect de bumerang. Păcat că n-aveam o oglindă să-mi studiez fața tâmpă ce mi se imprimase pe chip. Chipul ei însă, strălucea teribil, iar zâmbetul părea că eclipsează toată lumina soarelui pe cer.
– Hai măi blegule, te tachinez, ce naiba…
– Mda, drăguț… Păi hai spre Neptun atunci, ce spui?
– Nu spun nimic, merg și punct. Stai să-ți dau un hug și să-ți mulțumesc. Ești tare fain!
Și buzele ei se lipiră lung de obrazul meu. Toate aceste gesturi mă tulbură și mă înmoaie. Pare un drăcușor ce mi s-a pus în brațe și-mi conduce universul. În fața ei nu cred că aș mai putea spune nu.

Îmbarcați într-un Maxi-Taxi, sub ochelarii de soare, ne ascundeam gândurile ce puteau trăda anumite sentimente. Stătea înghesuită în mine sprijinindu-și capul de umărul meu, iar eu, deși amorțit, nu îndrăzneam să spun nimic. Și nici nu voiam!

După încă două ore de rătăciri prin stațiune am găsit și cazare pentru nouă zile, la un hotel retras, micuț și convenabil.
– Alex, în zece minute să fii gata, ai înțeles???
– Să fiu gata pentru ce? Nici n-am despachetat… Mi-e foame…
– Ești la regim, ai uitat?! Douăzeci de kilograme trebui să dai jos!
– Nebuno, m-ai adus la mare să mă slăbești?
– Da, nebunule!!!
– Păi slăbește-mă… ușor.
– Deseară alergăm pe plajă!
– Care deseară, că e opt! Și la ora asta se ia cina…
– Mdaaa… Ai dreptate. Hai să mâncăm. Facem o plimbare, după care ne băgăm la un film până facem nani.
– Ești groaznică. Ai programat totul? Dușul te inspiră? Sau aerul ce intră prin ușa pe care n-ai închis-o.
– Ce-ți pasă?
– Nu-mi pasă.
– Pregătește-te!
– Păi vreau să fac duș!
– Faci pe plajă, mă grăbesc!
– Ceee? Unde???
– M-ai adus aici să pierdem timpul sau cum?
– Păi tu de ce faci duș?
– De-aia!
Un miros de fum de țigară îmi aprinse curiozitatea. Tiptil mă apropiai de ușa băii și… Ana stătea colac peste pupăză și fuma călare pe capacul de wc. Dușul stropea în gol și… M-a văzut în oglindă.
– Porcule, ce faci??? m-a repezit, hohotind în râs.
– Eu bine, tu??? Faci caterincă de mine?
– Hai că intru acum… și te las și pe tine.
– Mă lași să…?
– Să faci duș, ce altceva?
– Când, acum?
– Porcule!

Se înnoptase bine, când într-un final am pășit împreună, la braț, pe aleile stațiunii. Fără agitație, fără muzică dată la un volum de-ți omoară timpanele, fără curse și expoziții de mașini, doar familii și copii. Ne-am luat câțiva porumbi copți și fierți un cearșaf și ne-am oprit pe plajă…
– În noaptea asta stăm aici… vreau să privesc cerul…
Părea ciudat de serioasă și chiar mai mult decât atât, avea un aer melancolic, trist. S-a întins cu fața spre stele parcă în așteptare, căutând ceva, acolo sus.
– Când eram mică, visam să ajung undeva, dincolo de nori, pe o stea. Să-mi iau toate păpușile și să fug acolo sus. Să fie un loc doar al meu, să uit de tot ce-i rău, să nu-i mai aud pe ai mei certându-se… Voiam să-mi găsesc prințul din poveste, un prinț bun, care să cumpere o stea doar pentru noi. Alex… E scumpă o stea?
– Ană… Ce e cu tine?
– Știi… Niciodată nu m-am simțit atât de bine, atât de liberă… De când am venit la tine totul s-a schimbat. Nu credeam că ai să reziști, că ai să mă suporți… Știu, sunt dificilă, sunt haotică și ți-am distrus liniștea… Dar tu ești bun, și pare că mă înțelegi mereu… chiar și când nu reușești tot cauți să faci să fie bine. De ce te porți așa? De ce ești așa? Nu am întâlnit pe nimeni ca tine…
Privirea ei era sus, între stele, iar carnea îmi tremura pe oase. Nu-mi era frig și tremuram. Cuvintele îmi stăteau pe vârful limbii dar buzele îmi erau lipite… Își așeză capul pe pieptul meu, iar teama că-mi va descoperi emoțiile îmi provocau un freamăt de necontrolat. Zâmbea. Galopul inimii mele bubuia ca o tobă în cel mai crâncen concert de rock și ea nu spunea nimic, zâmbea…
– Alex, pune mâna aici… Simți cum bate? E Inima mea și bate așa de tare numai din cauza ta, dragule. E mică dar bate tare, pentru noi… Mi-aduc aminte cât de frumoase îmi erau zilele când eram micuță, iar tu veneai să ai grijă de mine când ai mei plecau… Îmi citeai povești cu prinți și prințese… Mai ții minte cum mă alintai? Nu mai ții nătărăule, dar ai să-ți amintești. Îmi cântai la chitară și mă puneai să urlu la lună ca un vârcolac. Tu erai vampir… Erai așa de funny… Dar a venit și ziua în care ai plecat… veneai acasă foarte rar și pe la mine nu treceai. De dorul tău am învățat să cânt la chitară, toate cântecele tale. De dorul tău am venit în București, să stau cu tine. Să nu mai plâng singură între patru pereți… Alex, cât îmi ești de drag… Alex, inima mea este a ta dintotdeauna…
Își strânse pleoapele cu un geamăt adânc. Simțeam cum pe obrajii curg ei lacrimi fierbinți dar nu știam ce să-i zic. Aș fi strigat în gura mare ”Te iubesc…” dar mi-era teamă…
– Lorelei, nu plânge, sunt aici copilă mică.
În acea secundă plânsul ei prinse și glas tremurând…
– Vezi că nu ai uitat? Alex, în tren, când ai ațipit… Chiar nu-ți amintești ce ai visat?
– Nuuuu… nu-mi amintesc…
– Prostule!
– Eu dormeam și m-ai trezit… În visul tău eram Eu, și mă strigai. Mă strigai tare, în somn, aproape că m-ai speriat. Mă strigai pe numele meu de poveste, micuță Lorelei, și îmi spuneai cuvinte frumoase, și la final ai spus că… că mă iubești, Alex… E oare adevărat? Mă iubești, dragule?

Sfârșitul cele de-a treia părți