Aproape Iarnă… ( Rătăciri nocturne)

E liniște în jur, e noapte… Pe străzile de-acum pustii,
Mai rătăcesc la două șoapte, sub felinarele târzii…
Cum frigul mă pătrunde-n suflet, în abur gros pierd o suflare,
Privesc spre geamul tău și cuget, că poate… dorul meu te doare.

Ai stins și ultima lumină, probabil șezi cuminte-n pat,
În timp ce inima-mi suspină, coșmarul unui vis… Treptat,
S-a întețit vântul de toamnă și vuietul îmi dă fiori…
Îți spun ”ADIO”, dragă doamnă, eu merg cu Luna… sus, spre nori.

Feresc o lacrimă, strâng ochii, pornesc și pasul fără grabă,
Sub a întunericului rochii mă pierd târziu, singur în stradă.
Pe luciul unui lac în valuri, în franjuri spulber amintiri,
Lumini și umbre râd pe maluri, când drame nasc din mari iubiri.

Pe cerul plumburiu cad stele, ce norii par a risipi,
Cu toate gândurile mele, sper împăcare într-o zi.
Nu te-am uitat, dar te voi ține cu lanț și lacăt încuiată,
În întunericul subțire, sub care vocile n-au poartă…

M-așez pe banca noastră veche, să sorb o ultimă țigară,
Vântul îmi poartă spre ureche, o armonie de chitară…
Tai fumul gros cu o privire cu rădăcini prinse-n trecut,
De-ai FI, n-ai fi o amintire, ci doar o palmă și-un sărut.

Azi mă gândesc cu nostalgie, că voi mai șterge încă un an,
Din viața mea și-așa pustie, prin care toate trec în van…
E liniște în jur, e noapte… Și străzile par poezii,
Dau iz de vin și mere coapte, nocturnelor melancolii…

feeling_alone_by_shebimechs-d545egy

Să nu-mi adormi… *dincolo de ploi!

Să nu-mi adormi când cerul plânge, lovind cu lacrimi în fereastră,
Deschide geamul… azi mă strânge un cer cu inimă albastră.
Să nu-mi stingi dorul foc în lampă, scânteia lui mă ține viu,
De vrei să pleci stai de m-așteaptă, în întunericul târziu.

Să nu-mi adormi când noaptea cade, ca o perdea întunecată,
Voi cere cerului să îți rabde apropierea îndepărtată.
În Cartea Frunzelor sunt scrise Destinele atâtor stele,
Dar numai una poartă vise, iar visul tău, e printre ele.

Să nu-mi adormi când vântul bate la trei cuțite în miezul nopții,
Pe aripi poartă acele șoapte, ce-ți vor decide-n viață sorții,
Privește drumul ce se-întinde în șerpuiri spre orizont,
Pe undeva El mă cuprinde, atâta doar… să-mi ai un loc…

Să nu-mi adormi când ploaia cade, când doar furtunile prind glas,
Ține-mi Tăcerea strâns în palme și fă spre mine primul pas,
Deschide drumul fără teamă, caută-n suflet, nu pe chip…
Destinul ne va pune în ramă… și drumul va lua sfârșit…

Să nu-mi adormi, Eu vin spre tine, cu vânt, cu ploi sau cer senin.
Te caut doar, dar Timpul ține un aprig dor fără alin…
Mi-e albul var, plin de cuvinte, te chem, te strig, sper nu-n zadar,   
Printre secunzi și mii de clipe, ridic același felinar…

crazypost3

Unora le place Jazz-ul (în Em)…

Vântul îmi șuieră-n perdele, cu glasul trist, fără orchestră,
De după geam, privesc spre stele, secunzi ce picură-n celestă…
Același molcom, gând romantic, ce-l am de când te-am cunoscut,
Mă pierde-n sensul lui semantic de a te ști… și te-am pierdut…

Trecut-au ceasuri, zile bune, fără să dau măcar un semn,
Îmi tremură mâna pe strune iar sunetul îmi e de lemn…
Mi-e glasul greu plin de rugină, putere nu mai am să strig,
Și ochii mei adânc suspină, închisei geamul că mi-e frig…

Cu fruntea sprijinită-n sticlă, în tremur zac cu suflul frânt,
Iar vocea mea amar ridică, un pumn spre off-ul ce ți-l cânt…
De ce-ai ales dintre cuvinte, doar cele care dor mai mult?
Atâtea gânduri mor succinte, în liniștea ce ți-o ascult…

Mi-e tulbure privirea-n golul ce cade surd pe portativ,
Și prima cheie-și joacă rolul, mi te deschide sugestiv…
Doar un diez agăț pe gamă, știind că tonul tău e trist,
E simplu Jazz, o altă rană, să-ți amintească că exist…

Plâng între linii zeci de puncte, tabloul inimii-n durere,
Un pictor fals a cărui lupte se dau în veșnica tăcere…
Cuvintele se pierd în versuri, înflăcărate fiind de dor,
Așteaptă octava ta suavă, să le aprindă în amor…

Din întuneric trist răsună, melancolii cu iz de toamnă,
Pe cer mereu aceeași Lună, în suflet Tu, aceeași rană…
Vântul îmi șuieră-n perdele, cu glasul trist, o melodie,
Ce am cântat-o doar la stele, și a sfârșit murindu-mi vie…

FallLeavesBig2

Vuiet…

…Aud chemarea ta în noapte și mă cutremur de durere,
Căci am plecat uitând de toate lăsându-te în chin și fiere…
N-am așteptat să vină ploaia, m-am dus cu primul vânt în zare,
Lăsând pe masă goală foaia, cuvintelor ce n-au culoare…

Nu ți-am știut a-ți pune în rânduri mesajul trist de încheiere,
Aveam în minte atâtea gânduri, dar nicidecum ”la revedere”,
Nu am știut să-ți scriu cuvinte amăgitoare în blândețe,
Am tot sperat mereu la clipa când o să-ți dau din nou binețe.

…M-am dus, și am luat cu mine, desaga fără amintiri,
M-am dus, sunt trist și nu mi-e bine, lipsit de orice povestiri…
Nu mai zâmbesc în zi cu soare, nu mai alerg prin ploi mărunte,
Când totul fără tine doare și nu e nimeni să m-asculte.

Mai trec din când în când pe strada unde un singur felinar,
Îmi luminează toată graba, pe sub fereastra ta-n zadar…
Nu mă opresc pornit de teamă, nu îndrăznesc să-mi urc privirea,
Să retrăiesc aceeași dramă, ultim capitol, despărțirea…

…Se schimbă două anotimpuri, pe suflete cad veșnici ploi,
Iar cenușiul de pe chipuri, adulmecă toamna din noi.
Pășim pe drumuri oarecare, singuri, străini, în decădere,
Cu inimile sfâșiate de răni ce nu mai dau durere.

Ne-am consumat iubirea toată, între cuvinte fără rost…
Iar Timpul trece și nu iartă pe cel ce veșnic a fost prost…
Ne-am sugrumat iubirea singuri având mărețe supărări,
Acum în casă stăm, în friguri, pierduți în gânduri… și așteptări…

dfa2eecc173632e487dc0e06b8e24275

Imperiul Uitării…

 

Târzie în cețuri, o noapte surdă, își potoli căderea…
Un freamăt viu se rupse dintre gânduri, sfâșiind tăcerea,
Lăsându-mi grijile din suflet să odihnească-n pace…
Tu nu-mi mai ești în lacrimi, un gust ce nu-mi mai place!

M-am așteptat în tremur, să-mi vii ca o furtună,
Să spulberi tot în jur, cu glasul tău ce tună,
Săgeți de foc din ochi-ți, să-mi scapere în suflet,
Dar n-ai născut durerea, din teama ce o cuget…

Spre stelele din ceruri ridic acum privirea,
Eu ți-am întins o mână, mi-ai refuzat iubirea,
Lăsându-mi infinitul unui cerc continuu,
Pe care o spirală mi-a risipit veninul…

Otrava ta de viață, cu vise efemere,
Mi-a răpit orizontul, m-a secat de putere,
Lăsându-mă în viciu, cu slăbiciuni mărunte,
În fum, plumb în speranță pe tâmplele cărunte.

Te-ai dus lăsându-mi vina că am ținut de tine,
Nu te-am lăsat să pleci când răul era bine,
Și te strângeam în brațe la orice supărare,
Ca visele urâte să risipească-n zare.

Și te-am iubit, nebuno, cum un nebun iubește!
În fiecare zi, eu te-am iubit orbește,
N-ai înțeles nimic și te-ai hrănit cu ură,
Mi-ai risipit iubirea, în vânturi, prin furtună…

…Se nasc de dimineață scântei vii de lumină,
Când stelele se culcă și inima suspină,
Pun geană peste geană și mă îngrop în vise…
A mai trecut o zi… Cu porțile deschise…

tumblr_ldiu800FUC1qaefeto1_500

Celest (monolog)

 

N-ai cum… să-mi vindeci sufletul de toamnă!
Privesc în ochii tăi, în clar, nu am de ce să-mi fie teamă,
Să rup ferestrele ce împotrivesc furtunii,
Nuanțe atât de reci în picuri… sub căderea lunii.
Și ca un spectru larg, te rupi din orizont,
N-ai cum să-mi stai în prag, în linie de front,
Să țeși război luminii, prin colțuri, printre umbre,
Ca să-mi răpești din gânduri, ce inima ascunde.

N-ai cum… și nici nu poți să-mi frângi durerea,
Când eu ți-am scris mereu, tu mi-ai răpit tăcerea,
Mi-ai potolit furtuna citindu-mă din carte,
N-ai cum să-mi fii alături când tu îmi ești… departe.
Din neguri, printre nouri, reverși flăcări flămânde,
Frânturi rupte-n ecouri, ce n-au glas să îmi cânte.
Armonicile crude, în armonii bizare,
Ce risipesc în șoapte, o simplă sărutare.

N-ai cum… dar vrei să mă pătrunzi prin vise,
Cu primăveri senine, dar altora promise,
Cu o îmbrățișare caldă sub mângâieri sublime,
N-ai cum… și-mi ești aieve, te simt atât de bine.
Mă învălui în plăcerea unei speranțe triste,
Pe undeva pierdută, aș vrea să nu existe,
Să nu tremur cu focul dezlănțuit, și cuget…
N-am cum… să fug de tine.. când toată-mi ești în suflet.  

 

20150219153947-romance-pair-lovers-heart-love

Altă zi, aceeași poveste… (III)

Cap. 3 – A Woman’s Heart

… Trei ceasuri au trecut de când lăsarăm în urmă forfota Gării de Nord, iar trenul nostru aleargă în continuare domol, păcănind mecanic în aroganța lui nepăsătoare. Ca un balaur de poveste, șerpuiește pe liniile de fier, tăind de-a dreptul canicula sufocantă ce îmbrățișează câmpurile gălbejite de arșiță și foc… Transpir…
Cu fruntea lipită de geamul fierbinte, privesc pe fereastră golul destins în culori pale, ce fac ca întreaga priveliște în drum spre mare, să-mi pară un deșert imens și pustiu. Ici-colo, câte-un suflet viu animă viața în imensitatea acestui tablou împietrit. Cerul albastru e limpede și fără de nici un nor. Mă simt sufocat, fără pic de aer, iar gândul că Eu și Ea ne vom petrece concediul împreună mă sperie îngrozitor. Mi-e teamă… Da, trebuie să recunosc că de fapt gândul meu nu vânează peisaje mirifice, ci doar ocolește adevăratul subiect ce mă frământă. Ana și Noi.
Și Ana era acolo, aievea, întinsă pe canapea, pierdută-n lumea viselor, murmurând când și când cuvinte abia șoptite. Dormea ca un prunc, gemând de arșiță și oboseală. De pe frunte i se adunaseră câteva broboane de sudoare ce picurau pe linia lungă a sprâncenelor. Tenul ei alb părea că soarbe fiecare rază din lumina soarelui ce răzbea pe lângă perdeaua ferestrei. Gâtul subțire, umerii mici și un trup ghemuit, făceau din această firimitură de Om o închisoare pentru sufletul meu. O privesc cu setea unui bătrân ostenit ce nu a cunoscut niciodată mirajul dragostei și al iubirii. Mă simt îndrăgostit ca un copil, prins în ițele acestei fetițe minunate, care printr-un joc atât de simplu și natural mi-a vrejul dragostei în inimă… Dar Eu… și Ea… Oftez, pentru că doar atât pot face în prejma ei când o pot privi în voie… Noi doi niciodată nu putem fi ceea ce mi-aș dori eu să fim, un prinț și o prințesă, suflete pereche. Ce frumoasă e, un înger… Dar să o mai las să doarmă…

Un șuierat ascuțit mă făcu să tresar subit…
– Nu te speria prostuțule, mai avem puțin…
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic, ai ațipit și… nimic.
Într-adevăr ațipisem cred că mai bine de două ceasuri… Mă simțeam mult mai odihnit și revigorat. Și parcă nici nu mai era așa cald… Și Ana era vioaie, zâmbitoare și… schimbată? De haine!?

– Te-ai stipărit aici?
– Ai fi preferat pe coridor?
– Nu, dar, dacă m-aș fi trezit și te-aș fi surprins? Ce-ai fi făcut, aaa???
– Cine, tu??? Ha-ha, ești prea bleg  să faci tu de-astea! Tu nu știi să spionezi, cu siguranță ai fi închis ochii imediat, blegule. Habar n-ai ce zeiță ai în fața ta!!! Și după frumosul obicei, își scoase limba și mă sărută pe frunte.

– Bleahh, ești sărat, ia de șterge. Dar nu unde te-am pupat eu, ai înțeles?!!!
Și râse plină de poftă. întinzându-mi un sandviș și un prosop. Făcu o scurtă pauză, după care fixându-mi privirea mă întrebă pe un ton serios:

– Alex, povestește-mi ce-ai visat!?
– Poftim?! Nu… Nimic, n-am visat nimic.
– Alex…  Te roooog…
– Păi n-am visat… De ce spui că am visat? N-am visat nimic…
– Bine, fie…
”Oare de ce insistă și de ce mă privește așa? Ce am visat???”
Glasul roților de tren era singurul zgomot ce îndrăznea să tulbure tăcerea din compartiment. Îmi părea pierdută cu gândurile undeva departe, iar ochii ei îmi păreau că-și feresc privirea…

– Anuță, s-a întâmplat ceva???
– Aaa, nu, nimic… Scoase din rucsac o revistă pe care părea că o frunzărește doar ca să fie prinsă în ceva…

– Anuță dragă, vino lângă mine să facem ceva…
Își ridică privirea, într-un mod curios, dar simțindu-se trădată de pornire, își domoli instinctul.

– Ce? Îmi povestești visul?
– Visul? Ehhh… Am visat crocodili… Crocodili ce vânau o zeiță cu picioare lungi și păroase… Vrei să-ți povestesc?
– Porcule! Și zbang, se aruncă în mine întinzându-și picioarele goale în brațele mele. Hai, mângâie-mi picioarele păroase și apoi fă-mi masaj. Și decât să hohotești ca un porcușor, mai bine ți-ai folosi gura la altceva. Cum ar fi să-mi spui o poveste…
– Păi… să vedem. A fost odată, demult, o prințesă… O zeiță, să am pardon…

Constanța. Poposiți în gară, trebuia să facem planul de bătaie că pe drum ne-am luat cu altele și săracii de noi, ne-am trezit fără cazare și fără idei în mijlocul zilei.
– Și acum?
– Acum, ce?
– Acum unde, zevzeaco!
– Aaaa, păi unde vrei?
– Nu știu… unde vrei tu?
– Vreaaaau, să ne cazăm într-un loc liniștit, de unde să putem ajunge ușor într-un loc agitat să ne destrăbălăm! E bine?
– Uffff… mi-era teamă că o să vrei în Vamă…
– În Vamă??? No, no, no… Dacă voiam în vamă nu mai căram chitările după noi, nu crezi? Încărcam gențile cu votcă și conserve. În Vamă chiar nu vreau și oricum tu ești prea comunist ca să înțelegi mersurile pe-acolo așa că, gândește-te la altceva… Undeva romantic și intim, undeva unde ți-ai duce tu iubita și unde n-ai fost cu niciuna, nu de alta dar nu vreau să fiu geloasă.
În clipa aceea m-a blocat. Toate acele cuvinte au avut asupra mea un efect de bumerang. Păcat că n-aveam o oglindă să-mi studiez fața tâmpă ce mi se imprimase pe chip. Chipul ei însă, strălucea teribil, iar zâmbetul părea că eclipsează toată lumina soarelui pe cer.

– Hai măi blegule, te tachinez, ce naiba…
– Mda, drăguț… Păi hai spre Neptun atunci, ce spui?
– Nu spun nimic, merg și punct. Stai să-ți dau un hug și să-ți mulțumesc. Ești tare fain!
Și buzele ei se lipiră lung de obrazul meu. Toate aceste gesturi mă tulbură și mă înmoaie. Pare un drăcușor ce mi s-a pus în brațe și-mi conduce universul. În fața ei nu cred că aș mai putea spune nu.

Îmbarcați într-un Maxi-Taxi, sub ochelarii de soare, ne ascundeam gândurile ce puteau trăda anumite sentimente. Stătea înghesuită în mine sprijinindu-și capul de umărul meu, iar eu, deși amorțit, nu îndrăzneam să spun nimic. Și nici nu voiam!

După încă două ore de rătăciri prin stațiune am găsit și cazare pentru nouă zile, la un hotel retras, micuț și convenabil.
– Alex, în zece minute să fii gata, ai înțeles???
– Să fiu gata pentru ce? Nici n-am despachetat… Mi-e foame…
– Ești la regim, ai uitat?! Douăzeci de kilograme trebui să dai jos!
– Nebuno, m-ai adus la mare să mă slăbești?
– Da, nebunule!!!
– Păi slăbește-mă… ușor.
– Deseară alergăm pe plajă!
– Care deseară, că e opt! Și la ora asta se ia cina…
– Mdaaa… Ai dreptate. Hai să mâncăm. Facem o plimbare, după care ne băgăm la un film până facem nani.
– Ești groaznică. Ai programat totul? Dușul te inspiră? Sau aerul ce intră prin ușa pe care n-ai închis-o.
– Ce-ți pasă?
– Nu-mi pasă.
– Pregătește-te!
– Păi vreau să fac duș!
– Faci pe plajă, mă grăbesc!
– Ceee? Unde???
– M-ai adus aici să pierdem timpul sau cum?
– Păi tu de ce faci duș?
– De-aia!
Un miros de fum de țigară îmi aprinse curiozitatea. Tiptil mă apropiai de ușa băii și… Ana stătea colac peste pupăză și fuma călare pe capacul de wc. Dușul stropea în gol și… M-a văzut în oglindă.

– Porcule, ce faci??? m-a repezit, hohotind în râs.
– Eu bine, tu??? Faci caterincă de mine?
– Hai că intru acum… și te las și pe tine.
– Mă lași să…?
– Să faci duș, ce altceva?
– Când, acum?
– Porcule!

Se înnoptase bine, când într-un final am pășit împreună, la braț, pe aleile stațiunii. Fără agitație, fără muzică dată la un volum de-ți omoară timpanele, fără curse și expoziții de mașini, doar familii și copii. Ne-am luat câțiva porumbi copți și fierți un cearșaf și ne-am oprit pe plajă…
– În noaptea asta stăm aici… vreau să privesc cerul…
Părea ciudat de serioasă și chiar mai mult decât atât, avea un aer melancolic, trist. S-a întins cu fața spre stele parcă în așteptare, căutând ceva, acolo sus.

– Când eram mică, visam să ajung undeva, dincolo de nori, pe o stea. Să-mi iau toate păpușile și să fug acolo sus. Să fie un loc doar al meu, să uit de tot ce-i rău, să nu-i mai aud pe ai mei certându-se… Voiam să-mi găsesc prințul din poveste, un prinț bun, care să cumpere o stea doar pentru noi. Alex… E scumpă o stea?
– Ană… Ce e cu tine?
– Știi… Niciodată nu m-am simțit atât de bine, atât de liberă… De când am venit la tine totul s-a schimbat. Nu credeam că ai să reziști, că ai să mă suporți… Știu, sunt dificilă, sunt haotică și ți-am distrus liniștea… Dar tu ești bun, și pare că mă înțelegi mereu… chiar și când nu reușești tot cauți să faci să fie bine. De ce te porți așa? De ce ești așa? Nu am întâlnit pe nimeni ca tine…
Privirea ei era sus, între stele, iar carnea îmi tremura pe oase. Nu-mi era frig și tremuram. Cuvintele îmi stăteau pe vârful limbii dar buzele îmi erau lipite… Își așeză capul pe pieptul meu, iar teama că-mi va descoperi emoțiile îmi provocau un freamăt de necontrolat. Zâmbea. Galopul inimii mele bubuia ca o tobă în cel mai crâncen concert de rock și ea nu spunea nimic, zâmbea…

– Alex, pune mâna aici… Simți cum bate? E Inima mea și bate așa de tare numai din cauza ta, dragule. E mică dar bate tare, pentru noi… Mi-aduc aminte cât de frumoase îmi erau zilele când eram micuță, iar tu veneai să ai grijă de mine când ai mei plecau… Îmi citeai povești cu prinți și prințese… Mai ții minte cum mă alintai? Nu mai ții nătărăule, dar ai să-ți amintești. Îmi cântai la chitară și mă puneai să urlu la lună ca un vârcolac. Tu erai vampir… Erai așa de funny… Dar a venit și ziua în care ai plecat… veneai acasă foarte rar și pe la mine nu treceai. De dorul tău am învățat să cânt la chitară, toate cântecele tale. De dorul tău am venit în București, să stau cu tine. Să nu mai plâng singură între patru pereți… Alex, cât îmi ești de drag… Alex, inima mea este a ta dintotdeauna…
Își strânse pleoapele cu un geamăt adânc. Simțeam cum pe obrajii curg ei lacrimi fierbinți dar nu știam ce să-i zic. Aș fi strigat în gura mare ”Te iubesc…” dar mi-era teamă…

– Lorelei, nu plânge, sunt aici copilă mică.
În acea secundă plânsul ei prinse și glas tremurând…

– Vezi că nu ai uitat? Alex, în tren, când ai ațipit… Chiar nu-ți amintești ce ai visat?
– Nuuuu… nu-mi amintesc…
– Prostule!
– Eu dormeam și m-ai trezit… În visul tău eram Eu, și mă strigai. Mă strigai tare, în somn, aproape că m-ai speriat. Mă strigai pe numele meu de poveste, micuță Lorelei, și îmi spuneai cuvinte frumoase, și la final ai spus că… că mă iubești, Alex… E oare adevărat? Mă iubești, dragule?

6a00d834516bb169e20120a88a58ec970b

Sfârșitul cele de-a treia părți

Închisoarea… (unui poet fără de muză)

 

Patru pereți zidiți în tencuială groasă, ridică-n umeri bolta unui vis pierdut,
Un scaun frânt stă răzimat pe masă cerșind tăcerea dorului profund.
Nicio fereastră zidul nu-mi ascunde, nicio scânteie de lumină-n jur,
Doar mii de gânduri arse, fumegânde, mocnesc dureri ce nu știu să le îndur.

Nici umbră n-am în încăperea goală, sunt singur, singur cu ai mei pereți,
Pe lemnul putred aruncate, un toc, o călimară și lacrimi parcă pentru nouă vieți.
Atâtea șoapte reci pier în cuvinte, iar varul alb stă scrijelit pe dos,
Atâtea amintiri stau fără noimă risipite, din clipa-n care singură mi-ai fost.

M-ai părăsit luându-mi orizontul și lumina, și m-ai închis în liniștea uitării,
Apăsătoare cade asupra-mi toată vina și mă aruncă-n marea furtunoasă a disperării…
Te-ai dus pe val, ca toate celelalte, lăsându-mi ceață albă în priviri,
Sub tâmple pulsul stins abia răzbate, povara grelei tale amintiri.

Prinși parcă în ațe, pașii, mi se dau de-a dura, mă zguduie în glezne orice gând febril,
Încerc să te ating, dar tu ferindu-ți mâna întuneci cerul veșnic, albastru și senin.
Mă pierd în întuneric, îmbătrânesc în zile, și viața mea se stinge plină de remușcări,
Sunt doar o marionetă, neîndrumată bine, pe-o scenă fără roluri și fără spectatori.

Patru pereți cu grijă, îmi sprijină căderea, înveșmântați în albul rece, absolut,
Îmbrățișându-mi dorul și durerea, mă leagă prizonier în veșnicul Trecut.
Nu am putere să mă smulg de mine, zac cătrănit în colțul meu umil,
În Închisoarea vieții singur fără tine, doar un bătrân poet, apatic și senil…

master_of_puppets_by_mikhargrim-d304thj

Altă zi, aceeași poveste… (II)

Cap. 2 – Ana

… Și concediul meu de două săptămâni începu cum nu se putea mai bine, în toiul nopții chiar! Din camera ei stridentul ton al unui ceas cu clopoței îmi dădu palpitații ca la cutremur. Îmi caut telefonul să mă uit la ceas și, stupoare: ”Ce mama naibii… nu e nici patru… E trei?! ” … Și alarma ceasului urla în draci! Sprijinit pe coate așteptai să-i aud pașii aiuriți prin cameră în drumul spre decapitarea monstrului cu glas de tinichea, dar de dincolo nu se auzea nimic.
-Anăăăă, omoară-l că-l mănânci cu tot cu titirezi, dacă mă ridic din pat!!! Anăăă, tu n-auzi?
Și într-adevăr, Ana nu auzea, și asta nu pentru că ar fi avut niscaiva probleme la timpan, ci pentru că era de negăsit… în casă! Cu un pumn țintit bine, oprii glasul de coșmar al tinichelei afurisite, probabil moștenire de familie din seria antichități, și începui să bâjbâi prin jungla amazoniană asemeni unui Sherlock în căutare de indicii. În bucătărie am interacționat doar cu coșul de gunoi rătăcit prin mijlocul camerei, de care m-am împiedicat, rostogolind și împrăștiind resturi fructifere prin toată camera. Pe balcon domnea în siguranță o liniște copleșitoare și un miros intens de cafea și tutun, iar prin baie doar două numere răsfoite din colecția mea (intimă) de reviste cu bulină. Și Ana nicăieri! Cum bănuiam de la început, căutarea-mi fu zadarnică, somn irosit. Cu siguranță, nici mult mai celebrul Hercule Poirot n-ar fi scos mare brânză (posibil, doar mucegai) din întreaga poveste, așa că punct și de la capăt…
Oarecum alarmat de penibilul situației încercai să o sun pe mobil, dar după freamătul vibrând al cearșafului am dedus că-și ține mobilul sub pernă (și doar atât!)…” O fi ieșit după țigări… sau… Mda… dacă tot mi-a stricat somnul o să-i fac și eu o surpriză…” Mă întinsei pe canapea și mă lăsai pradă gândurilor…

Trecuseră aproape cinci luni de când îmi pășise pragul, fără să mai aibă, vreo intenție să mă părăsească vreodată. Se mutase la mine, parcă definitiv și la scurt timp după ce și-a primenit culcușul a mai venit și cu o pisică. Ha! Nu le-am suferit niciodată și nici nu-mi imaginam că voi ajunge să trăiesc sub același acoperiș cu o mâță dar… Cum a făcut cum n-a făcut, m-a adus în imposibilitatea de a spune NU! (noroc că a scăpat-o pe-afară și a fugit!!!). Tipa asta frumoasă, copilăroasă, de numai nouăsprezece ani, subțire la trup, cu părul sângeriu, cu două măsline verzi cu care mă fixează când își scoate limba și se strâmbă ca o maimuțică beată când ceva nu-i este pe plac, cumva a reușit să-mi pătrundă în suflet și habar n-am cum. Singură, a reușit să alunge toată rutina monotonă ce-mi alimenta imensul gol ce-l numeam viață. Dar oare să fie numai atât???
E pretutindeni alături de mine, la ieșiri cu băieții (deoarece fete n-a știut să adune în jurul ei), la baschet, la teatru sau la film. Parcă-mi amintesc și acum când, văzându-mă pus într-o situație jenantă, la o întâlnire de serviciu unde toată lumea a venit în cuplu, s-a oferit să-mi fie ”jumătatea” lipsă. Și pot spune că și-a jucat bine rolul de ”iubită”, atrăgând nu doar complimente, ci și privirile salivânde ale multor colegi. Cu părul părins în cosițe, ochii vii, perle de sidef și rochia neagră, ușor vaporoasă, un pic peste genunchi, cu umeri căzuți și decolteu ascuțit o rupeau parcă din istoria anilor 60 a marelui Chicago. Era frumoasă, ba mai mult decât atât, minunată.
De multe ori leneveam pe șezlonguri în balcon citind diverse și hlizindu-ne de vreun nimic, alteori dădeam adevărate dueluri de jam session chitaristic în sufragerie, ori ne petreceam week-endurile prin vreo grădină la braț sau pe vreo terasă. Ne purtam de parcă eram îndrăgostiți… Mă sperie gândul dar, chiar am putea fi???

-Aaaaaaaa! Ce faci băi, aici?
Icnetul ei oarecum surprins, mai mult decât speriat, mă smulse din starea de contemplație în care am rătăcit aproximativ două ceasuri.
Eu ca eu, dar tu pe unde-mi umbli, nesuferito?! Ai pus drăcia aia de zace cu cracii-n sus sub calorifer, intenționat la trei sau ce? Și nici acasă nu-mi ești, lăsându-mă să fierb de griji!
-Nu băi… Ahhh, scuze… Am uitat…
Își scăpă un râset dar continuă, pe același ton scăzut și împăciuitor.
Știi, am terminat ieri sesiunea… Și alarma a rămas setată la trei, că mă trezeam noaptea să mai învăț. Îmi pare rău că ți-am stricat somnul… (șoptit) de frumusețe. Și mustăci un zâmbet asemănător lui Joker (din Batman). Se întoarse înspre bucătărie, iar eu sărind agitat în papuci, după ea.
Bine, nu-i bai, dar pe unde ai fost, m-ai speriat să știi, trezindu-mă și negăsindu-te… mai ales că eu m-am băgat la somn mult după tine…
-Fă-mi o cafeluță și-ți spun! Am o mare surpriză dar până una alta, intru la duș. Spor!
Și se evaporă asemenea unui fum, spre baie. Are o meteahnă ce deseori mă râcâie în orgoliu: îmi stârnește curiozitate și mă lasă-n așteptare însetat de curiozitate.
Tot ce mi-a rămas să fac, e să mă conformez și să-i dau zor cu cafeluța, că cine știe ce idee îi mai surâde prințesei.
Aleeeeeeeex!
”Că tot veni vorba…”
-Da, regina mea, ce-ți poftește pipoțica?
-Prosopul Alex, e în cameră!
-Unde???
-Pe-acolo, vezi și tu că nu ești chior! Vrei totul mură-n gură???
”E nebună, jur!!!”
I-am răscolit prin lucruri în dormitor, ca să-i găsesc prosopul în… mașina de spălat… Offf…
-Măi, n-ai altul? Ăla e la spălat.
Dă-mi de la tine, că nu știu de-astea…
O mie de cuvinte nu mi-ar ajunge să descriu ce simt în astfel de momente, datorită ei. Dar fie… Unde ți-l las?
-În mână???
Și râsul ei cutremură faianța din baie!
-E pe mașină, ți-l iei!… (deși i l-aș fi dat și-n mână… dar nu a insistat!)

Cafeaua a dat un pic în foc, dar nu-i bai… Îmi aprind o țigară și-mi descarc tensiunea din tâmple. Ana e doar un copil ce nu vrea să crească mare. Și-mi place așa cum e.
-De ce te uiți în gol și zâmbești?
-Ce?
-Bețișoarele de urechi sunt în dulap… ți le aduc?
-Ha-ha!
-Păi?
-Care e surpriza?
-Dar ho, ce-ai? Te măriți și eu n-am aflat? Stai să-mi prind suflul, să-mi beau cafeluța… ingratule! Țigări mai ai?
Își însuși pachetul, își umplu plămânii de fum, se înecă de 2 ori și continuă cu repezeală!
-Stai să-ți spun. Aseară, știi am văzut filmul acela, cu tipa și tipul care se despart și apoi se caută în jurul lumii, și tot așa. Trăiesc o super aventură! M-am pus eu să dorm și n-aveam liniște și, pe neașteptate mi-a venit o idee!
-Aoleu!!!
Făcu o pauză largă, trase câteva fumuri adânci și cu ochii mari și bulbucați continuă:
Azi e sâmbătă, da? Suntem amândoi liberi, da? Suntem tineri, da? Da! (își aprinse a doua țigară…) Am fost la gară și am luat două bilete la primul personal. Spre mare!
-Ce???
Ideea ei îmi căzu ca o lopată în moalele capului. Ce-ai făcut?
-Da, la 7.45 avem tren. Cam în două ore, așa.
-Măi nebuno, te scrântiși? Hai măi Ană, îți arde de glume, ce naiba!
-Băi idiotule! Na! București Nord – Mangalia! Mulțumit?
Cu biletele în mână, nu-mi vine să cred ce prididește nebuna să facem! O escapadă la mare!!! Sincer să fiu, nu-mi displace ideea, doar că nu-mi vine să cred că mintea ei ar putea bubui astfel de gânduri.
Păi hai să facem ce-ai de gând, zic eu, dacă tot ai dat banii pe tren. Cât ai vrea să stăm?
-Cât vrei tu. O zi, poate două… O săptămână și mai vedem, de întors o să ne întoarcem sigur…
-Ană… Ești nebună, știi asta, nu???
-Și ce?! Tu mă iubești oricum aș fi, așa că, zic eu, bagaje puține, Gogule! Câte un rucsac, ne e mai mult decât suficient… Hai pregătește-te și nu te mai miorlăi că nu ești Poptămaș!
Mă ridicai spre ea, să o sărut pe frunte dar… surprinsă cred, ridică și ea capul, buzele mele atingând alt obiectiv… Am înghețat instant, apoi bâjbâind, m-am retras grăbit și rușinat spre camera mea. Ea doar își aprinse altă țigară. Faptul că toată noaptea m-am gândit la asta mă făcea să mă simt vinovat de premeditare… ”Oare ce simt, e…. adevărat???”

Lumina zorilor înțepa întunericul cu săgeți reci și ceață… Am deschis geamul larg îmbrățișând această minunată primă zi de concediu… Rucsacul stă pe pat, soarele îmi mângâie chipul iar grijile s-au dus… Totuși un gând îmi freamătă pe tâmple: Eu și Ana, aventură sau poveste?”

Love_in_the_Sun_(5)

 

Sfârșitul cele de-a doua părți

Să nu mă lași…

 

Să nu mă lași… să-mi fie dor de ochii tăi…
Căci fără ei n-aș mai putea citi din cartea gândurilor bune,
Și aș uita c-ai fost cu mine nu doar un timp, nu doar un nume,
Să nu mă lași să-mi fie dor de ochii tăi.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de glasul tău…
Ce-mi cântă dulce despre stele, când noaptea înghite în tăcere,
Suspansul clipelor târzii, când șoaptele par vise vii, o adiere,
Să nu mă lași să-mi fie dor de glasul tău.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de gura ta…
Pe frunte-mi zace fără stare, din cea din urmă sărutare,
Frânturi ce au uscat în mine, odihna zilelor senine azi fără soare.
Să nu mă lași să-mi fie dor de gura ta.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de sânii tăi…
Pe pieptul ce ședeam cuminte, copil naiv, fără de minte,
Ce nu știa altă împăcare, decât cu o strâmbă îmbrățișare să te alinte.
Să nu mă lași să-mi fie dor de sânii tăi.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de palma ta…
Cu acea suavă mângâiere, când sufletu-mi tinde să zbiere,
Șterge din orice poezie cu atingeri pline de magie lacrimi, durere…
Să nu mă lași să-mi fie dor de palma ta.

Să nu mă lași… să-mi fie dor de glezna ta…
Sub pasul tău purtat prin lume, Eu, nimeni, am primit un Nume,
Copilul prost, fără de minte cu pana înfiptă între cuvinte ce-au să răsune…
Să nu mă lași să-mi fie dor de glezna ta.

Să nu mă lași de-mi rupi pereții, să mi te întorci Acasă.
Căci fără tine sunt pierdut, nu am nici capăt, nici trecut,
În tremur mâinile-mi par reci, n-ar fi mai bine să nu pleci… și-am să te-ascult.
Să nu mă lași, implor și sper, păstrează-mi soarele pe cer,
Să nu mă lași, să-mi nărui visul… Efemer…

 

May2013-022-1024x683(pp_w614_h409)