Groaznică visare…

Atunci te-am întâlnit parcă întâia oară, mult mai devreme decât târziul pe care îl așteptam. Ți-am întins mâna, coborându-mi privirea, încurcat de emoția momentului. Nici n-am îndrăznit să îmi ridic ochii și să mă uit mai mult la tine, mai ales când tu mi-ai întins obrazul să ți-l sărut… Am sorbit cu putere visul fiecărei secunde ce ne-a ținut aproape… Au fost puține,  doar mult prea puține…

Pornirăm la pas, unul lângă celălalt, spre un viitor posibil unde până și timpul parcă a vrut să fie cu tine. Cuvintele îți însoțeau pașii dar gândul meu nu le urmărea firul. Unul singur însă prinse rădăcini în mintea mea. Ești frumoasă rău!
Ne-am așezat unul spre celălalt, și nu era bine. Și te-am chemat, subtil, mai aproape, dar lumina ochilor tăi îmi arăta că ai ghicit motivul. Dar ce mai conta acum, am îndrăznit…
Și ai vorbit la telefon minute-ntregi, iar eu…te-am adulat.

Eu chiar mă bucuram de aceste momente… Puteam să te ating, puteam să te privesc…
Da, singurele clipe în care îndrăzneam să te privesc în clarul senin al ochilor tăi ce îmi aduceau o liniște cu iz de toamnă.
Nu știu… poate felul tău de a fi, m-a făcut să-mi rătăcesc mințile…
Dar îți promit că pe undeva mi le găsesc eu…
Acum însă, nu sunt pregătit.

Mi-e frică de toate… Cineva mi-a spus că mama m-a făcut prea laș.
Ce groaznic, să dau vina pe biata femeie când totul stă de fapt în mine.
N-ar trebui, îmi spun mereu,  dar mi-e frică. Mi-e frică să îți spun cu adevărat ce simt pentru c-ai să te sperii. Și poate ai să crezi că nu e altceva decât o închipuire a imaginației mele…dar nu. Tu ești aieve, exiști și respiri!
Mi-e frică…să nu pleci !!! La fel cum alte mii de corăbii și-au umflat pânzele în zare și duse au fost… Și nu vreau, să nu vrei să nu te vreau!

Îți răsucești părul între degete într-o joacă ce pare să-ți alinte trăsăturile de inocență copilărească.  Un gând răzleț evadă ca o străfulgerare în mintea mea…
Cum ar fi dacă, acele degete micuțe s-ar încurca în părul meu …
Cum ar fi dacă palma aceea delicată ar mângâia asprimea rece a obrazului meu…
Cum ar fi dacă mi-ai cânta ceva  sau poate vrei să dansăm un vals…

Îți simt privirea, cum îmi caută ochii pe furiș…
Ochii tăi sunt de poveste… Mi s-au înfipt așa în gânduri și acum îi simt cum mă pătrund de pretutindeni. Sunt  cei mai frumoși ochi ce m-au privit vreodată pe sub gene!
Si genele… Ce gene?! Lungi , curbate menite să desăvârșească perfecțiunea ochilor tăi pe care, aș vrea să îi sărut. Ești cea mai frumoasa parte!  Din mine! Și… îmi place!
Ai atâta viață în tine încât mă simt  pornit și vreau să mușc! Puțin numai, de m-ai lăsa.
Nu poți fi deloc altfel decât mi te imaginez!
Și mi te imaginez frumoasă, superbă chiar! Am împărțit o noapte de povești, unul lângă celălalt, amândoi fără cuvinte potrivite. Poate că așa trebuia să fie…
Dar cine ești tu de-mi faci inima să-mi sară din piept…
Cine ești de nu-mi pot ridica privirea din întunericul ce mă cuprinde…
Cine ești tu de-mi fierbi sufletul cu gânduri pale…
Cine ești tu…
Răspunsul e simplu…

Un înger…

 

Crâmpei din viitor… (partea I, probabil…)

 

 

     …Un tremur intens îmi tulbură simţirea…Ne-am despărţit şi acum e din nou în braţele mele strânsă puternic. Şi mai topim un sărut lung, o imbraţişare strânsă.
…Într-un final buzele ei se desprind ca un oftat nostalgic lăsându-mi asprimea crudă a despărţirii. Zăpăcit, alerg spre trenul meu, al cărui ultim şuierat îmi anunţă iminenta plecare. Într-o suflare-mi arunc bagajele în vagon, doar aş putea să-i mai văd chipul preţ de o secundă. În ciuda mea, trenul ei prinse deja a-şi urni roatele greoaie în sensul opus. Pentru două ore timpul a gonit împotriva mea scurtându-mi agonia efemeră a speranţelor de altădată. Acum însă, mă aşteaptă două ore lungi şi triste în care toate gândurile mele vor rătăci într-o goană nebună în urma ei…
Personalul îşi amână plecarea, răgaz pentru mine să dau foc unei ţigări. O tânără domnişoară se apropie discret, făcându-mi semn că doreşte să-şi aprindă şi ea una. Zâmbesc, întinzandu-i bricheta. Îi simt privirea cum mă ţinteşte, mă fixează, împingându-mă în peretele vagonului. Încurcat îmi ascund privirea, îmi arunc ţigara şi mă retrag spre compartiment. O salut trecător, îi urez drum bun, apoi…
Tâmpla mea tinde să explodeze… Oare de ce mă port aşa cu mine??? Încerc să-mi adun amintirile, să-mi aduc aminte chipul tinerei lângă care am fumat…În minte nu-mi apare decât imaginea cizmelor negre şi înalte ce-i acopereau genunchii. Abia acum realizez că practic nu am ridicat privirea nicio clipa din lungul podelei.
Mulţumit îmi las capul pe marginea ferestrei privind prin întuneric la luminiţele ce apar când şi când. O apăsare greoaie îmi moleşeşte pleoapele în armonia păcănitului ritmic al trenului…
„Vântul suflă rece şi simt cum frigul mă pătrunde prin toate încheieturile. Iarba moale şi udă îmi aminteşte de ploaia ce a trecut ca o furtună prin sufletul meu. O singură potecă in marea de plopi ce mă înconjoară. Sus pe cer stele sticlesc strălucitor, semn că vremea se îndreaptă.
Mică, într-o rochiţă albă, subţire, stătea în drum aşteptându-mă cu răbdare să mă apropii. Ochii ei ard, ca un foc ce mistuie plin de răspunsuri. Îi cuprind mâna întinsă pornind împreună la pas uşor spre Lumea ei. Nu simt nevoia de a pune întrebări. E doar o copilă, chipul ei cald lăsându-mi liniştea şi siguranţa încrederii. Ne cunoaştem din povestiri…Murmură un cântec ce nu mi-e srăin.
–       Ţi-e dor de ea, mă întrebă fără să mă privească cu o voce scăzută.
Fără de voia mea, îi răspund ”DA” hotărât.
–       Să ştii că şi ei îi este dor. Poate te-ai grăbit.
Tresar. Ezit să-i răspund, şi totuşi…
–       Poate că ai dreptate, dar simţeam că lângă mine nu mai poate. Poate că într-adevăr are nevoie de spţiu, de linişte, de timp… Poate că nu de mine are nevoie.
–       Şi tu… chiar crezi ce spui?
Ne oprirăm. Ochii ei mari mă săgetau adânc în suflet. Zâmbea. Un zâmbet larg, ca o felie de pepene roşu. Îmi aminteşti de EA. Citeam în ochii ei că ştie răspunsul aşa că pornirăm la drum înainte. Poteca şerpuia printre copacii tăcuţi, iar ea, murmura acelaşi cântec. Un cântec pe care-l ştiam cândva…
–       Şi tu, ce faci acum?
–       Învăţ… să iubesc, am continuat pentru mine, în gând.
–       Pentru ea?
De ce nu pot să mint acest copil, de ce simt că-mi citeşte în suflet toate gândurile ascunse.
–       Nu draga mea, pentru mine…şi poate pentru noi.
Vreau să cred că încă mai pot. În viaţa mea au fost şi bune şi rele dar încă nu sunt mulţumit… Oftez la gândul că anii s-au scurs duzină şi eu încă mai copilăresc.
Râde.
–       Copilărim cu toţii, nu doar tu. Crezi că sobrietatea ar schimba ceva? Nu Iulian, ea te place pentru felul tău nostim în care orbitezi în jurul ei, pentru felul tău zăpăcit de a te încurca în cuvinte, pentru palma ta caldă ce-i mângâie obrazul când e prea obosită să mai stea pe picioare. Nu Iulian. Problema ta are altă esenţă, încrederea de a duce un lucru până la capăt. Dacă tu nu ştii ce vrei, crezi că ea ştie? Amândoi sunteţi copii şi vă purtaţi ca atare, chiar crezi că merită să schimbi ceva?
Nu pot să spun nimic şi văd că nici ea nu dă vreun semn că ar aşteapta vreun răspuns. Simt cum în stomac îşi face loc un gol imens. Poate că am greşit într-adevăr şi m-am grăbit. Poate că…prea multe gânduri se învârt ameţitor în mintea mea. Acelaşi cântec…
–       Iulian, ştiai că ei îi este frică de întuneric, căplânge uneori de groaza liniştii ce-i imbracă pereţii în tăcere, de teama singurătăţii? Eşti sigur că mergem pe drumul care trebuie?
Şi m-am oprit. Mi-e teamă să privesc în urmă, să-mi deschid mintea, să gândesc. Ce să fac acum…înainte nu ştiu unde, înapoi nu ştiu cum. Şi melodia îmi răsună…
–       Urmează-mă.
Cu pas domol, dar apăsat urmarăm cărăruia în tăcere. Priveam fiinţa plăpândă a cărei mână strângea cu putere palma mea, păşind fără emoţii, ezitări înainte lăsându-mi liniştea şi timp să-mi aşez gândurile în ordine.
Cerul prinse a se lumina, stelele lăsând loc, una câte una, unei dimineţi însorite. Glasuri vii şi triluri pătrunzătoare sparg tăcerea ca de mormânt a nopţii ce e pe punctul de a se sfârşi. În faţa noastră, o căsuţă mică, un coş fumegând şi un motan mare şi galben tărcat pe prispă. Copila zvâcni din palma mea gonind spre casă, îmbrăţişând motanul, apoi aşteptându-mă cuminte în prag îmi spuse:
–       Iulian, să nu-i spui Mariei, că ştii de Gândacul-Negru de sub uşă. Se va întrista şi e departe, departe de mine. Să nu uiţi să o iubeşti. Pentru noi.
–       Mersi Steliana, acum ştiu care e drumul meu.
Sărutai fruntea şi ochii copilei ce mi-a fost soartă şi călăuză întreaga noapte. Cânt acelaşi cântec ale cărui versuri i le-am scris demult. Acum ştiu că Drumul meu e înainte lângă…”
–       Hei, trezeste-te! Nu cobori, în Brăila?
la chipul blond ce-mi scutura cu grijă parcă, umărul drept. Un pic buimac, încerc să mă dezmeticesc.
–       Cobori, întrebă din nou aceeaşi voce caldă.
–       Da, cobor. Mersi.
În faţa mea, domnişoara cu cizme negre mă privea insistent.
–       Nu mă recunoşti, nu???
–       Raluca!?!

     

” Pentru Meri, aşa cum probabil nu se aştepta.
Cu drag, Mishu…”