Copacul Vieții și Fata Străinelor Ploi

 

… Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului. Tăcutul Cavaler al Zorilor își întuneca searbăda privire sub mantia aurie, spre odihnă. În urma lui, Spiritul Vânturilor Aspre răscoli cerul ars în fulgere albastre, dispersând în ropot de tunete liniștea de peste zi.. Dincolo de nourii grei de plumb, Luna, Oracolul Întunericului, privea zâmbind neliniștea ce curând avea să încolțească în două suflete străine… 

EL, fiul Cerului Senin și al mândrei Gaia, a prins sămânță pe pieptul Muntelui de Fier, în vremuri tulburi, în care viața părea să atârne de ultimul fir de nisip în Marea Clepsidră a Timpului. Aphiris, zeul Miezului de Foc, avea să rupă lanțurile de sare cu care era legat de o eternitate în Inima Pământului și să ridice armata Păsărilor de Foc împotriva celor din urmă Zei.

Sub arșița războiului, acoperit de cenușă și nisip, pământul luă forma unui deșert gălbui-uscat, ale cărui crăpături adânci aveau să înghită și să sufoce orice suflu viu, lăsând în urmă un nemărginit Abis.

În inima Infernului, pe rând, Zeii cei vechi cădeau unul câte unul, răpuși de forța incandescentă cu care Aphiris le mistuia energia. Când lupta se strânse în jurul Marelui Munte, Otunis, fiica Primăverii, se aruncă între flăcări salvându-i viața. Sabia de Foc căzu ca un fulger, zdrobind scutul micii zeițe, penetrând armura până la sânge. Un icnet surd și o privire plină de durere se întoarse spre cer, dar cu ultimele puteri reuși să se smulgă din lupta groazei, luând cu ea Speranța. EL era doar un puiet pe-atunci, cu trupul mic, chircit și uscat, dar era ultima scânteie de viață pe Pământ și totodată Viitorul ce avea să stea în calea Morții.

Rănită și istovită, hăituită de păsările de foc, Otunis reuși să ajungă la Capătul Lumii și să-l ascundă în spatele Porților Albastre. Phyonis, templul vechilor Nemuritori, era singurul loc asupra căruia Aphiris nu avea nici o putere. Turnurile înalte și sfidătoare împungeau moalele norilor, iar zidurile de piatră rece erau de nepătruns, adăpostind o ultimă palmă de pământ verde, neotrăvit, lângă care o margine de apă cristalină își șipotea izvorul. Căzută în genunchi, simțindu-și sfârșitul aproape, micuța zeiță, se întoarse cu fața spre cer și, adunându-și ultimele puteri, strigă:

”… Adevăratele înfrângeri vin atunci când renunți la vise, iar visele, cele mai multe, cad și se sting precum stelele în revărsatul zorilor, când nu mai e speranță … Ne-ai atins cu setea ta de răzbunare, cu ura pe care veacuri la rând ai adunat-o în adâncuri. Aphiris! Ai vrut să-ți cerșim mila ca apoi să ne zdrobești sub talpa măreției tale… Dar privește! E mic și slab, dar Timpul îl va căli și întări, iar peste ani din trupul Lui fi-va sulița ce-ți va străpunge inima,iar sângele meu, otrava ce-ți va învenina carnea! Mărețe Aphiris, Speranța e Sufletul Iubirii din noi și semnul că viața…” 

În clipa aceea, o săgeată de foc străpunse trupul firav al fetei, ștergându-i de pe buze ultimele cuvinte. Ochii senini clipiră pentru cea din urmă dată, și, îmbrățișând într-o ultimă sărutare pământul, trupul ei se frânse într-o explozie de curcubee și lumină. Otunis păși spre Lumea de Dincolo, dar pe pajiștea verde dintre zidurile cetății, o mică piatră galbenă, în formă de ou, se rostogolea în necuprinsul întuneric. EL își întinse ramurile fără de frunze și, adunând-o, o cuibări între rădăcinile sale răsfirate în pământ. În sinea lui, închise ochii și, mângâiat de vise, căzu în somnul Eternității.

Liniștea îngheță orice murmur între zidurile cetății. Dincolo de înaltul prag doar apele smolite și pucioase ale Nemyrei, spumegau învolburate furia vânturilor de miazănoapte, scormonind vrajba din Sufletul Celui din Urmă. Veacuri la rând se risipeau în arșița tăcerii…

… Din cer, o ploaie neagră arsă în lumina fulgerelor, însoțea glasul de tunet al Ultimului Zeu, înecând pământul. Un tremur năprasnic zgudui zidurile bătrâne, stârnind valuri de praf. Smuls din visare, deschise ochii, simțind în uscăciunea trupului său scârțâitul durerii unui pustiu absolut. Vântul Furtunii îl agăță de vârfuri rupând cioturi de lemn uscat, dar fără putere în fața unui trup ce a adunat secole de veghe. Zâmbind a închis ochii, așteptând ca peste cer să curgă-n liniște sfârșitul, când, sub ultima clipire, la fereastra larg tăiată-n zidul cenușiu, un chip de tânără copilă își amăgea durerea, vărsându-și amarul între suspine.  Falduri largi de mătase în aspru fir de borangic mângâiau într-un colț, la marginea întunericului, o icoană ce-și strângea lacrimile în pumni. După secole în care au curs ani de secetă și uscăciune, EL întâlnea pentru întâia oară ploaia, iar ploaia, sub luciul stelelor aurii, descânta un suflet străin. Părul negru îi cădea lung peste umerii înveliți în mătase subțire, iar ochii văpăiau ca două mingii de foc, săgeți ascuțite către cer.

Un fulger albastru căzu izbind adânc în piatra seacă, chiar în buza ferestrei, dar pe chipul ei nu se putea citi nici zvâcnet de tremur, nici umbră de teamă. De niciunde, când și când, suspina spre înalt o chemare, dar în crudul necaz al așteptării doar un ecou surd răbufnea oftat înapoi.

Ramurile Lui fremătau a neputință în răbufnirile vântului de miază-noapte, dar murmurul foșnit al frunzelor nu răzbea spre fereastră. Oftând amar, își petrecu noaptea privind și ascultând durerea Străinei în simfonia furtunii.

În așteptarea zorilor, Întunericul se risipea lăsând lumina să urce încet, încet, pe pietrele prăfuite ale Turnului de Răsărit, iar Ploaia părea să se ferească din calea ei. La fel cu ploaia, chipul din fereastră dispăru fără urmă în momentul în care Aphiris, în carul său de foc, se ridică în centrul Universului brăzdând cerul cu mii de fulgere de aur.

Retras în Tăcerea dintre ziduri, El încercă să-și amintească unde și când a mai întâlnit acea privire ai cărei ochi erau de limpezimea unui cer senin… Dezorientat de frământările gândurilor, privirea îi căzu pe coaja oului dintre rădăcini, ce își zămislise fructul în poalele lui, și în clipa aceea totul părea limpede… Privi cu o ultimă căutătură spre fereastră, și cu o plecăciune se retrase în neclintita obișnuință a tăcerii. 

… Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului. Înserarea punea stăpânire peste Pământ și Ceruri, acoperind orizontul de jur împrejur, cu o umbră groasă, croită parcă dintr-o pâclă de nămol. Odată cu stelele se adunau și norii și Ea apărea întotdeauna în oglinda fereastrei, țesând ploi domoale peste pământul uscat și însetat de viață. 

Trecură ani fără număr în care … soarele scădea în asfințit, îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului, dar într-o dimineață cu zorii târzii, un fulger lovi unul din noadele uscate ale bătrânului copac. Privirea Ei căzu înspre lumină întâlnind durerea ochilor ce o îmbrățișau în tăcere. Coborî în alergare treptele din vechiul turn, îngenunchind și strângând în brațe scoarța rugoasă a celui din urmă copac. Cu lacrimi, ca o mângâiere, potoli focul ce-i cuprinse în flăcări brațele. 

”Nu te-am uitat să știi… Nu am uitat nici mângâierea și nici ocrotirea brațelor tale. Mă iartă dar, pentru toate acele clipe în care singură te-am rătăcit…”

”Micuța mea, ochii tăi mi-au dat lumina atâtor nopți în care nu am mai știut ce-nseamnă întuneric… Mi-ai trezit Inima din sumbrul somn al nesfârșitului, mi-ai mângâiat frunzele cu lacrimile tale și mi-ai răcorit sufletul de deșertăciunea pustietății… micuța mea…”

”Dragul meu, destinul ne așteaptă…”

… Și tâmpla fetei se lipi de scoarța aspră dând naștere unei pajiști verzi ce îmbrăcă pământul…  Zilele treceau, iar brațele uscate prindeau muguri mici și verzi, sub blânda mângâiere a picurilor de ploaie. Cele două suflete își înlănțuiau iubirea asupra întregului cuprins, cu praguri verzi și flori albe. Întâi un zumzet ca de gâze, apoi susurul izvoarelor trezite din adâncuri aveau să sfâșie tăcerea ce învelea pământul sub mantia liniștei. 

În Casa de Foc, Aphiris sorbea în liniște din cupe de tăciuni aprinși sângele pământului când în sala mare, Ayena, regina Phoenixilor, dădu năvală cu vești. Chipul de piatră al bătrânului zeu schiță o grimasă sub încruntarea privirii de foc. 

”Vorbește dar, de-mi tulburi odihna!”

Cu ochii în pământ Ayena povesti toate cele câte se întâmplaseră dincolo de ceruri. Într-o mare de tunete, Aphiris își ridică mărețul trup, pășind apăsat spre cupola ferestrei dinspre Răsărit. 

”E timpul să mergem…”

În Carul de Foc își amintea ultimele cuvinte cu care Otunis îl tulburase înainte de a stăpâni Pământul.

”E timpul, Ayena, adună-i pe toți… E cea din urmă luptă… Vom stârpi odată pentru totdeauna neamul pământesc” 

Se întoarse pre tron și cu o voce apăsată răcni: 

” Vin, Taunis, toarnă vin!!!” 

Dincolo de ceruri El și Ea treziră viața din adâncuri. Albastrul de sus era animat de fel și fel de păsări mai mari sau mai mici, iar pământul  era al fiarelor cu dinți tăioși și al pădurilor înalte și dese. Izvoarele tăiau adânc deșertul lăsând în jurul lor covoare vii de iarbă în palma căreia Viața își rodea sămânța. 

În spatele zidurilor cei doi își împlineau destinul. EA, atât de tânără, cu părul negru ce-i acoperea chipul subțire, dădea vieții rodul iubirii. Trupul ei plăpând cădea ca primăvara unui tablou din alte vremuri peste ținuturile ce nu demult erau doar prunduri de nisip. EL, cu brațele vânjoase, cu fruntea încărunțită, apăra de furtuni și vânturi fiecare pas al Ei. Dragostea lor îmbrăcă în culoare și mișcare pământul, până în orizont, dar amândoi știau că nu va trece mult și Ultima Luptă va începe. Se fereau să vorbească despre asta, din dragoste unul pentru celălalt, știind că unul fără altul se vor sfârși. Și totuși Destinul era scris în Cartea Veche. 

…Soarele scădea în asfințit îmbrăcând pământul în umbra sângerie a Apusului, când cerul se cutremură sub lovitura unui tunet înfiorător. Flăcări roșii sfâșiau albastrul încă senin al cerului, iar fulgere de foc cădeau până-n inima pământului pârjolind sub flăcări marea de viață până în jurul cetății.  În pragul porților, Aphiris își detună glasul înfiorător de fierbinte. 

”Deschideți dar, și închinați-vă, în fața Stăpânului vostru, și poate viețile voastre își vor găsi pacea într-un sfârșit rapid, fără dureri.”

Chipul aspru prins în flăcări văpăia a Ură și a Moarte. Pumnul masiv strângea o lamă de oțel topit, în adâncul celor nouă focuri și doar Porțile Albastre îi mestecau cuvintele împiedicându-l să treacă zidul prin foc. Din spatele porților, un foșnet viu aduse fără grabă răspunsul, stârnind mânia vulcanică a impunătorului zeu. 

”Mărețe Aphiris, adevărat este că drumurile tale sunt covoare de cenușă, și tot ce rămâne sunt covoare aurii de nisip, dar în spatele acestor ziduri, iubirea naște viață, lucru pe care sufletul tău de foc nu-l poate înțelege. Mânia te mistuie, și-ți dă putere asemeni unui vulcan, dar pacea nu o vei cunoaște niciodată. Ești orb și-nghiți frumosul, lăsând în urmă ce? Tăcere… Tu însuți nu te-ai săturat de amarul nemărginit ce ne cuprinde? Întoarce-te mai bine și uită de noi, de acest tărâm micuț, și te vom lipsi de orice supărare!!!”

”Cum îndrăznești nemernicie… Am să mă hrănesc cu lemnul tău, așchie cu așchie, am să te fac cenușă și am să te vântur între stele…” 

Pumnul greu izbi în porțile albastre cutremurându-le și lupta începu. Valuri de foc se ridicau până în înaltul zidurilor, înăbușind și sufocând aerul, de nerespirat. Dincolo de porți toate tremurau sub semnul sfârșitului. El își ridică arcul și un val de săgeți porni peste ziduri. Primul phoenix căzu într-o explozie de fum, praf și cenușă. Cerul nopții deveni un ciclon de vânturi ce înghițea fiecare strop de energie. Pământul se cutremura sub tunete, lovit de fulgere, făcand ca zidurile, încet, încet să se slăbească. Piatra Cenușie vărsa praf prin încheieturi. Din naltul cerului Aphiris, orbit de furie, lovea cu fulgere albastre în tot cuprinsul. Păsările de foc cădeau la rândul lor una câte una, izbindu-se de zidurile înalte. De partea cealaltă, EL își încorda arcul, iar EA săruta cu viață fiecare vârf de săgeată ce, trecând apoi peste ziduri, stingea suflul păsărilor de foc. Lupta închise clepsidra timpului, nimicind trupele ambelor părți, dar Balanța se înclină de fel atunci când o săgeată norocoasă atinse pulpa obrazului mărețului zeu. Înecat de furie și sânge, Aphiris explodă într-o ploaie de săgeți de foc, din care trei străpunseră zidul și se opriră în trupul gros al bătrânului copac. El se stingea acum în brațele ei, zâmbind cu ochii aproape stinși. 

”Victoria e aproape a noastră, dragostea mea. Nu e timp acum să mă plângi, întinde-mi arcul și din inima mea smulge ultima săgeată. Țintește-l acum, acum cât e slăbit și lipsit de apărare. Te voi iubi mereu, de sus dintre stele, și voi avea grijă de tine și de toți copiii noștri… Fă ca totul să fie verde, să fie viață… să nu fie în zadar… Te iubesc, Fetița mea!” 

Răpusă de durere se prăbuși peste trupul celui ce i-a fost soț dintotdeauna și tatăl copiilor ei: 

Te iubesc, dragul meu, te iubesc. Pentru tine, pentru noi, pentru cei care au fost, pentru cei care sunt și pentru cei ce vor urma, voi trimite această săgeată în inima celui de Foc. Dă-mi putere și crede în mine, și a noastră va fi izbânda, așa cum mama mea, Otunis, a prezis.” 

Sufletul ei se strânse întunecând cerul de nouri grei plini de apă. Lacrimile ei se transformară într-o furtună de ploi torențiale și vânturi amețitoare. Ochii îi scânteiau cuțite de jad, gata să sfarme orice munte, orice dușman. Inima ei mică pulsa într-un ritm amețitor asemeni unei furtuni dezlănțuite-n mare. În mâna stângă strângea arcul, în mâna dreaptă strângea ultima săgeată, iar fruntea țintuia spre cer. Buzele ei scrijelite în coaja fără de viață picurau un sânge în roșu intens… Învenină ultim–a săgeată cu toată dragostea ce o putu aduna într-un sărut.

”Aphiris! Privește-mă!!! Eu, fiica prințesei Otunis, ultima sămânță a Vechilor Zei, soața Copacului Vieții, pe care tu i-ai răpus, trimițându-i în lumea celor drepți, EU, Fata Străinelor Ploi, voi pune capăt existenței tale! Te voi răpune Aphiris, arată-ți chipul, deschide-te spre mine!”  

Arcul tremura încordat în mâinile ei mici și firave întinzând spre ceruri ultima săgeată, Speranța. Cerul se deschise lăsând să se întrevadă chipul în flăcări al zeului de foc. Un urlet de groază și plin de ură stârni furiile vânturilor scuturând pământul. Dintre norii negri o ploaie de fulgere porni spre pământ, o dată cu săgeata scăpată din încordare.
O explozie groaznică înghiți în fum și cenușă orice urmă de lumină, urmată apoi de clipe de liniște ce înghețară orice mișcare…

… Și Soarele scădea în asfințit îmbrățișând pământul în umbra sângerie a Apusului…

 

 

 

 

 

 

 

Azi ți-am spus că Te Iubesc?

 

Vântul încă mai ascuțea furibund cuțitele iernii, brăzdând obrajii cutezătorilor ce îndrăzneau să-l înfrunte. O ploaie rece cădea mărunt de zile întregi ținând isonul vremii mohorâte. Imaginea Bucureștiului de azi îmi părea desprinsă dintr-unul dintre tablourile lui Jeff Rowland, unde Micul Paris incrusta în mărginimile lui un iz profan și boem. Iarna era căzută-n genunchi, lovind cu o ultimă suflare neliniștea din sufletul meu. Vremea amară, însă îmi făcea bine. Rănile trecutului nu-și mai făceau simțite durerile iar biciul crunt al vântului mă-nviora. Oamenii huleau cu pumnul strâns, spre cer, grăbind pasul spre locuri ferite, iar eu nu puteam decât să zâmbesc privindu-i cu milă: „ Ei n-au cum să înțeleagă, ei n-au pierdut nimic din ceea ce eu am pierdut și nu pot percepe această dulce mângâiere. ”
Da. Eu mi-am pierdut ” Muza ”, inspirația și pofta de a scrie și mă regăsesc doar în golul omniprezent. Singurătatea m-a înghițit ca o fiară mult mai crudă decât vremea de afară.
Cu toate acestea, la fiecare colț de stradă, chircit de frig, se găsea câte un amărât să țină în brațe mici buchețele de Aișori sau Zambile în roz, albastru sau alb. Eternul Cenușiu se risipea în pete de culoare vii și parfumate, semn că Primăvara e pregătită să dărâme porțile vremii…

…Ne-am întâlnit întâmplător la marginea unei lumi de poveste, când ziua se îngâna cu noaptea într-o tandrețe efemeră, amândoi alergând grăbiți după un autobuz ce a binevoit să nu ne-aștepte. Cărțile Destinului fuseseră aruncate, miza jocului fiind conștiința unui suflet înghețat în sentimente.
Ca la un semn dat,  ploaia se înteți, iar vântul prinse vână, suflând cu putere printre șuvițele tale castanii-ondulate. Gulerul unui pardesiu tomnatic, încerca, fără succes, să-ți ferească obrajii din bătaia aspră a vântului, iar mâinile albe cu degete subțiri, presate, tremurau intens într-o vibrație scurtă, asemenea tinerelor vlăstare aflate la prima înmugurire. Roșul aprins, aproape sângeriu, mă-ndemna să mă apropii, să încerc să te feresc de răutatea vremii sub umbrela mea.
În acel moment, ca și cum gândurile noastre s-ar fi întâlnit, ți-am simțit privirea caldă, ca un strigăt surd de ajutor, îndemnându-mă spre tine. Fără cuvinte, m-am apropiat salutând discret printr-o scurtă reverență, acoperindu-te sub umbrelă.
Ochii îți străluceau într-un contrast evident cu expresia timidă ce se ascundea dincolo de roșeața purpurie din obraji. Simțeam cum mă studiezi în tăcere, încercând parcă din ochi să-mi citești în suflet. Sprâncenele ți se arcuiră într-o grimasă pe care ai fi vrut să o ascunzi, o grimasă ce trăda emoții și speranță. Secundele treceau pe rând, una câte una, în același joc mut, crescând temperatura în sufletele noastre. Nu îndrăznea niciunul să rupă tăcerea, deși un singur cuvânt poate ar fi fost îndeajuns pentru amândoi. Aș fi vrut să fii o carte din care să citesc fiecare gând, în profunzimi.
În scurt timp, Autobuzul nostru sosi în stație și urcarăm amândoi, un pic dezamăgiți de teama momentului iminent: Posibila Despărțire.
În acea clipă mi-aș fi dorit ca Timpul să mai întârzie cumva toată așteptarea crudă în care poate aș fi îndrăznit mai mult… Îmi regretam lipsa de curaj și cu siguranță nu puteam să las ca totul să se termine ca într-un roman al cărui final nu a fost scris niciodată.
Privirea Ei se învârti un pic în căutarea unui loc liber ce într-un final apăru; două scaune alăturate, unde ea, așezându-se pe cel de lângă geam, întoarse privirea către mine ca o rugăminte. Cu pași nesiguri dar îndemnat de un instinct febril o urmai, așezându-mă  în stânga ei. Priveam în gol, neîndrăznind să ridic ochii mai mult, dar instinctiv zâmbii în semn de mulțumire. Îmi răspunse asemeni, cu un zâmbet larg, încrețind mici gropițe în obraji. În acel moment întinse mâna spre mine și…

” Andreea, îmi pare bine. Și îți mulțumesc pentru, umbrelă, afară. ”
” Dorin, și nu trebuie să îmi mulțumești. E de datoria fiecăruia dintre noi să… ”

De aici Cuvintele au curs în șir…
Magia momentului în care ochii noștri s-au întâlnit, lipsiți de forța desprinderii, îmi va rămâne întipărită în inimă o viață întreagă. Atât de natural și de firesc simțeam acel chip curat și plin de lumină, încât fiorul dragostei nu mai putea fi ocolit.
Am coborât la aceeași stație, a mea fiind doar o amintire pe traseul autobuzului de seară. Am continuat să o însoțesc pe trotuarul ud, ținând umbrela, sporovăind despre nimicuri pe care cel mai probabil niciunul dintre noi nu și le va mai aminti vreodată.
La primul colț o florăreasă ne abordă, ghicindu-ne povestea.

” Târziu frumoșilor, dar tot mai am ceva pentru voi. Sunt Stelele Pământului, să vă ocrotească și să vă poarte noroc în dragoste. ”

„ Într-adevăr, să ne porte… în dragoste… ” Gândurile mele erau la fel de albe ca și margaretele îmbrățișate strâns la pieptul tău. Mai înaintarăm câțiva pași și ne oprirăm pentru cele din urmă cuvinte. Un număr de telefon și o rugăminte mută încheiară această seară splendidă. Ochii tăi îmi cereau parcă în rugăciune:  „ Să mă suni! ” .
Totul s-a derulat asemeni unui film romantic: o întâlnire întâmplătoare, primul buchet de flori, primul schimb de priviri și primul sărut pe obraz. M-am îndrăgostit.
Ploaia se opri, iar eu aveam nevoie de câțiva pași sub cerul ce părea mai limpede, înțesat de stele. Vântul alerga cu Gândurile mele, iar filmul se derula înapoi cu o viteză amețitoare, enumerând fiecare gest sau cuvânt al ei, toate doar pentru mine…
„ Este târziu, poate sunt doar obosit… ” Rațiunea mă-împingea spre casă…

…Soarele pătrundea în fulgere fierbinți de lumină printre draperii, iar vântul mângâia în valuri perdelele prin geamul întredeschis. Ochii mei încă nu voiau să accepte iminenta trezire din visul ce mă aruncase în agonia dragostei, Visarea fiind chiar mai intensă decât întâmplarea în sine. Primul gând mă îndemnă spre telefon, dar Ceasul nu indica o oră potrivită așa că nu-mi mai rămăsese decât să-mi potolesc nerăbdarea printr-un mesaj scurt. Simțeam că într-un fel, i-as face ziua mai senină. „ Bună dimineața. ” au fost singurele cuvinte pe care zbuciumul meu sufletesc a reușit să le accepte, iar răspunsul veni fără să se lase îndelung așteptat: „ Bună și ție ” .
Cuprins de o nefirească nebunie, sării în papuci hotărât să trăiesc o zi mare. Era și timpul să las în spate dramele nemărginite, să privesc cerul în ochi și să mă bucur de viață.
Pe calendarul din bucătărie, 1 Martie era notat mare, cu litere roșii, parcă înadins să-mi arate cât de specială este această zi. Destinul scria o nouă filă în Cartea Vieții pentru mine, prima zi de Primăvară.
Fără cafea, fără țigară, alergai în stradă cuprins de febra inimii ce-mi zguduia universul. O zi senină cum nu mai fuseseră altele în ultima vreme, îmi stătea înainte. Aveam la dispoziție doar câteva ceasuri, câteva ore în care, la rândul meu, trebuia să-i zgudui cerul. În clipa aceea am realizat cât de străin mă aflu în lumea ei, despre care nu știam nimic. Mă simțeam cuprins de o panică sufocantă, de o groaznică neliniște. Forfota din stradă o regăseam în asentimentul simțirilor mele unde, la fel ca și mine, atâția Străini trăiau aceeași frământare amară.
„ Și totuși, Ce să fac, Cum să o surprind??? ”
Înecat în păienjenișul gândurilor, fără să-mi dau seama am urmat pașii spre locul în care ne-am despărțit în seara precedentă. Florăria din colț îmi părea mult mai vie, mai senină și îmi părea că îmi „strigă” șoptit Răspunsul mult căutat.
Florăreasa, o femeie bătrână dar zdravănă, cu ochii măslinii înfipți adânc în chipul oval, mă întâmpină cu un zâmbet jovial:

” Conașule, ți-au prins bine frumoasele mele aseară? Mândruța ta e gingașă ca un bobocel…  Ia spune, să-ți dea baba ceva frumos pentru prințesa ta cu ochii de cafea? ”

Priveam la florăreasă încurcat de întrebare, dar și surprins de faptul că mă recunoaște.
”Oare ce să aleg din mulțimea de culori ce-mi amețeau simțurile cu parfumul lor proaspăt de primăvară?”. Întrebarea scufundată în apele negre ale nehotărârii mă amețea. Nimic nu mi se părea potrivit până în acel moment când, într-un colț, într-o găletușă stăteau cufundate pe jumătate în apă ultimele Frezii ale bătrânei florărese.

” Pe acelea le vreau, mătușă, Freziile.”
” Frezii, frumos, o alegere bună exact așa cum se cade. Să știi TU de la mine că florile astea sunt simbolul sincerității, fii CUMINTE cu ea. E o fată specială, nu una obișnuită, ascultă la mine. ”
” Mulțumesc frumos mătușă, sărut-mâna. ”
” Stai să-ți lege baba și-un șnur, să fie cu noroc! ”
” Mulțumesc, sărut-mâna! ”

Plătii bătrânei florile și-mi văzui de drum, dar ultimele cuvinte ale florăresei fuseseră atât de apăsate, încât îmi înțepau gândurile. „ Să fiu cuminte sau să fiu cu minte? Și cum așa, nu e o fată obișnuită? Ce-o fi vrut să spună… ” Timpul n-avea răbdare iar călimara își aștepta nerăbdătoare penița. Simțeam cum izvorul cuvintelor prinde să curgă, simțeam cum acel firicel subțire curând se va transforma într-un adevărat șuvoi de cuvinte.
„ E vreme albă, de poezie! ”

” Ca un vis de primăvară,
   M-ai răscolit senin aseară,
   Pe alei demult uitate,
   Pe cărări nemaiumblate.

   Stelele ne mângâiau de sus,
   Din răsărit înspre apus,
   Iar Vântul cald ducea spre noi,
   Parfum de frezii albe, moi.

   Şi după ploi târzii mai rătăceam,
   Să mă citeşti din ochi cum te visam,
   Cătându-te la margine de curcubeu,
   Tu Primăvara sufletului meu.”

…Ziua-și săruta cu patos ultimele minute înainte de a se duce la culcare. Seara cădea melancolic îngălbenind zidul înalt de blocuri reci ce-și înălțau turnurile către cer unde curând avea să răsară luna. Era o înserare plăcută iar eu stăteam în stația de autobuz, în locul primei noastre întâlniri. Voiam cu adevărat să fie o surpriză așa că nu am mai sunat, dar în clipa aceea alte și alte gânduri începură să mă frământe și să mă sperie: „ Dacă se răzgândește și azi își schimbă drumul sau dacă iese în oraș cu prietenii, atunci eu… Am stricat totul!”.
Gândurile mele se opriră însă aici pentru că Tu veneai din susul străzii, coborând cu mers ușor: Păreai abătută. Părul îți fremăta ritmic, în jocul pasului, lăsând, când și când, să se întrevadă scânteia ochilor tăi de cafea. Răspândeai în jurul tău un fel de melancolie bacoviană în care romantismul dăinuia cu prisosință. Avea dreptate bătrâna florăreasă, ești specială. Probabil în toți acești ani a întâlnit și cunoscut fel și fel de oameni iar ochiul ei se formase în a căuta și citi simplitatea firii.

Ne mai despărțeau câțiva pași când chipul tău se lumină de fericire. M-ai văzut și într-o singură clipire ai alungat toți norii ce-ți întunecau cerul.

” Bună Andreea, un mărțișor pentru tine. Și scuze că nu am sunat. Am vrut să-ți fac o surpriză. ”

Ca într-o mustrare, ridicând o sprânceană, m-ai privit suspicioasă. Mi-ai atins obrazul cu o sărutare moale ca un fulg, apoi inspirând adânc parfumul florilor ți-ai deschis gândurile.

” Da, Dorin. Mi-ai făcut.  De unde ai știut? ”
” De unde am știut? Ce să știu??? ”
” Florile. Freziile! De unde ai știut că Freziile sunt florile mele preferate. Cine ți-a spus, cum ai ghicit? ” , chipul tău părea tot mai însuflețit iar obrajii zvâcneau în culoarea bujorilor.
” Nu știu, așa am simțit. Cred… ”

M-ai oprit din șirul vorbelor într-o îmbrățișare strânsă. Aproape că-ți simțeam bătăile inimii și clar în clipa aceea știam ce vreau, știam că vrei.
Pornirăm spre casă ținându-ne de mână ca și cum Drumul ar fi fost plăcută plimbare pe Calea Lactee. Câteva lucruri despre mine, câteva lucruri despre tine, aveau cât de curând să se contopească într-un singur cuvânt: Noi.

… Primăvara ne îmbrățișase cu atingerea ei dătătoare de viață, ocrotindu-ne și înflorindu-ne dragostea. Din când în când ne mai scutura în repezi furtuni, dar toate treceau sub mângâierea bonomă a soarelui. Încercam să-ți fiu mereu acolo unde simțeam că ai nevoie, iar tu-mi dădeai tăria cuvintelor și freamătul melancoliei. Între noi doi magnetismul universului crease o nouă dimensiune a imaginarului. Viața noastră părea o joacă în care doi copii descoperă tainele iubirii. Uneori capricioși, ne revoltam pe rând împotriva sistemului și a legilor firii, alteori pur și simplu adormeam într-o îmbrățișare lipsită de cuvinte. Feriți de ochi străini, am învățat să ne scriem povestea dintr-un colț al nostru în care succint fiecare minus a adus un plus.
Și ar fi fost o pierdere prea mare pentru mine dacă chipul tău nu ar fi strălucit o singură zi atunci când înaintea ta, ochii mei scuturau Timpul pentru a-ți smulge cel din urmă zâmbet înainte de culcare. Fără cuvinte îți mângâiam sufletul cu atingeri calde iar ochii tăi cereau tot mai mult și tot mai insistent. Setea de iubire răsuna ca un ecou pierdut în neliniștea firii cântând parcă Dragostea mistică dintre Apă și Pământ.
Și nu-mi trecea zi fără tine cum nu-ți treceau nopți fără mine. Primul „Te Iubesc!”  a lovit ca un fulger într-o explozie de bucurie, după o noapte fierbinte, ca mai apoi să-mi cadă ca o povară mult prea mare peste umerii. Îți odihneai tâmplele pe pieptul meu când de sub părul răsfirat, inima mea lovea puternic cerând să iasă afară. Pentru tine a fost simplu, două cuvinte, sincere și curate, dar eu, ca om al cuvintelor, cum să o spun să sune la fel de alb pe negru?
Din acel moment liniștea mea s-a transformat în zbucium, un zbucium intens pe care am încercat să ți-l ascund, să îl feresc de ochii tăi și ce avea ca într-un final să mă consume.
Atunci am aflat că Timpul îmi este cel mai crud dușman. Încet, Întunericul m-a înghițit iar Tăcerea avea să te depărteze cu trup și suflet de lângă mine. Obrajii tăi au suportat furtuni pe care nici cei mai temerari mateloți nu ar fi îndrăznit măcar să le privească dar Inima ta a cedat prima, cutremurul neîncrederii înveninându-ți simțurile. Ai plecat, lăsând în spatele ușii noastre doar liniștea surdă pe care zbuciumul meu interior nu reușea să o frângă în cioburi.
Sunt Singur, Eu și scrâșnetul fiarelor din suflet.
Ne-am condamnat iubirea în două cuvinte fără apel…
… Când și când te mai zăream pe străzile de altădată necutezând să stau în calea ta. Îmi înghițeam amarul plecând ochii ca un laș în fața Destinului, necutezând să îi țin piept. Anotimpurile se perindau într-un ciclu continuu, iar eu cu fiecare zi căutam tot mai aprig acel Răspuns ce avea să-mi redea pacea sufletească. De nicăieri nu se zărea lumina, iar licărul Speranței pâlpâia slăbit pe moarte. Simțeam că Timpul îmi cere să renunț, învins, la tot ce am însemnat Eu pentru mine.
Priveam cu Groază străzile prăfuite sau spălate de capriciile vremii ce ocroteau cu bunăvoință aceeași oameni cu suflete reci printre care trebuia acum să mă amestec. Rutina cotidianului părea să fie noul tipar al vieții mele când de nicăieri o scânteie reaprinse focul încrederii.
Soarele era sus pe cer îmbrățișând cu dragoste Pământul. Pașii mă purtară întâmplător prin locuri prin care demult, trăisem cu adevărat o Poveste.

” Să-mi trăiești, Conașule! Trecu ceva vreme de când nu te-am mai văzut. Ori ai uitat de baba Floarea, ori n-ai fost CUMINTE cu mândrulița? ”

Trasei adânc din țigară încercând parcă să sufoc cuvintele bătrânei florărese. Ochii îi sticleau acoperind parcă tainice gânduri. Nu știu de ce această femeie apărea în viața mea în momente  în care nici o cheie din lume nu se mai potrivea în fața ușii închise mie.
 „Cuminte!” – Acest cuvânt mă răscoli adânc în suflet, agățându-mă în amintiri tot mai vii și dureroase. Văzându-mă pierdut prin alte tărâmuri, bătrâna parcă încercă să-mi mai aline off-ul ghicindu-mi durerea.

” Hai să-ți dau niște flori maică, că te văd posomorât și nu-mi placi așa. Știi că mi-e drag de tine, na, ține aici… Dragostea naște ca florile. Înmugurește în Primăvara vieții, te încălzește cât cuprinde Vara, iar toamna veștejește. Nu fi trist maică, mai e Timp dacă Vrei și Crezi. ”

În mâinile mele stăteau legate într-un șnur de mărțișor un buchet de Frezii albe. Ochii tăi erau acolo cuprinși în albul pur peste care din Întunericul sufletului meu picurau  cele două cuvinte. Te iubesc, te iubesc din toată ființa mea! Tâmplele-mi zvâcneau într-un tremur intens.

” Mătușă, ce zi e azi? ”
” 1 Martie. Dar tu copile, pe ce lume trăiești?! ”
” Sărut mâna mătușă,  și îți mulțumesc. Pentru tot!!! ”

În urma goanei mele nu rămase decât uimirea de pe chipul bătrânei.
În sfârșit aveam Răspunsul, de fapt întotdeauna a fost în mine dar neștiind unde să-l caut am rătăcit prin lumi străine.

… 1 Martie, o zi cu înserare plăcută. Soarele se stinge la fel de domol, luând în tăcere lumina primei zile de primăvară.
În fața ușii tale stă același buchet de Frezii albe cu care am început să scriem Primăvara vieții noastre. Abia Azi am înțeles că cele două cuvinte trăiau la fel de sincer și curat în tot ceea ce Noi a însemnat pentru mine, în toate zilele de când te-am întâlnit. Nu am știut să ți le spun dar te-am iubit prin fiecare mângâiere, te-am iubit prin fiecare gest și te-am iubit așa cum numai un suflet pereche te poate iubi. Și te voi iubi mereu, de azi înainte pentru că azi, nu mă mai tem iar Destinul își poate încheia curând povestea. Finalul îl vom scrie singuri, așa cum singuri vom alege unde vom pune punct.
Prin geamul ferestrei Vântul își suflă adierea calmă în ton cu gândurile mele.
Liniștea surdă a început să scârțâie mecanic în ritmul cuvintelor cu care umplu pagini de hârtie. Cele două cuvinte, în esență, au chip acum și prind și formă. E timpul să-mi sting țigara, să-mi sorb ultima gură de cafea și să pornesc spre tine.
Și ca un ultim gând, Andreea, citești și poate te întrebi de ce te-am scris aici, de ce așa, de ce acum…
E simplu, draga mea. Azi ți-am spus că Te iubesc?!     

 

Şi „ Te Iubesc… ”

Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare…
Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip…
Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării.
Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta.
Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt…
Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor.
Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine.  
Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine…
Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi…
Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac.
Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică.
Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi.
Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri.
S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu…
„ Te iubesc… ”