Prima zi – Trecutul…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 2: Prima zi – Trecutul…

E prima zi după pustiul ce-mi chinuie simțirea toată,
Când îmi privesc singur sicriul unde iubirea mi-e legată.
E prima zi în care suflul, îmi e otravă și amar,
Deschis-ai ochii în neputință, în neputință îi închid iar.

Cu Universul rupt în două, fără să știu ce e Real,
În Efemer îmi sting scânteia, sperând că totu-i un coșmar.
Alerg prin lumi întunecate, fantasme crude-mi dau fiori,
Atâtea gheare reci în spate, mă țin din pasul către nori
 

Trecutul ca un Fier separă, sufletul tău în două părți,
Te minți cu ură, ce greșeală, și mă iubești când nu socoți.
Te-a înecat beția surdă și din durere mă lovești,
Nu pot să șterg a tale lacrimi, dacă tu însăți nu dorești.

Nu pot să fiu iar lângă tine dacă nici tu nu știi când vrei,
Să mă alungi îți e mai bine, să fiu străin de ochii tăi?
Te-ai întrebat măcar o dată cât îți dorești să nu-ți mai fiu
Același om ce te așteaptă în fiecare zi… Târziu…

Alegi Trecutul să ne fie Prezent și poate Viitor,
Lași pagini albe de hârtie, să răsfoiască în sunet gol.
E Prima Zi, fără de tine cum poate alte n-au mai fost,
Penița astăzi încă scrie… dar oare, cât mai are rost?

matt-hardy-suicide-note

Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

GEDSC DIGITAL CAMERA

Cristina – Prima întâlnire

 

208889_386585971394953_186345329_n

„ Şi mi-ai lăsat ca ultim dar, Tăcerea…
Ce poate fi mai crud în jocul fals al umbrelor de pe perete, decât toate acele gânduri pe care încă nu le ştim, şi care fără cuvinte se răsfrâng surd în inimile noastre. Nu ştiu de ce îmi ceri s-aştept pe jumătatea unui drum ce duce către nicăieri când tu m-ai rătăcit de tine şi ai închis ochii, sufocând în amarul lacrimilor grele toată liniştea din suflet. De câte ori am găsit calea Înapoi, de-atâtea ori mi-ai întors paşii dinspre tine lăsându-mă amărât în negurile sumbre ale uitării…
Te doare chiar atât de rău să îţi aminteşti de mine??? ”

Privesc în gol, nemulţumit, la cele câteva rânduri pe care am reuşit să le adun pe hârtie. În inima mea cuvintele curg ca un potop, dar mâna se încăpăţânează în opoziţia ei de a scrie mai departe. Simt cum, pe tâmpla lipsită de odihnă, pulsaţia istovitoare se transformă încet-încet într-o angoasă nefirească.
Închid ochii şi ascult cuminte vocea întunericului ce cade în imagini peste toate gândurile mele, lăsându-mă pierdut într-o minunată toropeala matinală.

„ … Cu paşii ameţiţi, în iz de bere, am primit această dimineaţă ca o dulce binecuvântare. Nouă nopţi s-au scurs la rând sub apăsarea unui singur gând: Nouă zile fără Tine.
Ajuns acasă şi plictisit de lenea ce domnea ca o regină între cearşafuri, m-am grăbit să te caut, ştiind că eşti acolo, pe facebook, aşteptând cu respiraţia tăiată să te întâmpin simplu, cu un salut.
Aveam emoţii şi acum, ca de fiecare dată când am încercat să fac un pas spre tine, iar ţie, totul îţi părea aşa firesc. Mi-am mai  aprins o ţigară, am tras un fum şi m-am deschis spre tine.
Tu ai răspuns…
Ca doi copii de grădiniţă ne-am certat pe o jucărie, ce nu avea să fie a noastră, niciodată. De când te ştiu, un singur cuvânt ţi-a fost prieten, l-ai îmbrăţişat cu căldură şi nu i-ai dat drumul, făcând din el un zid pe-ale cărui metereze arar am reuşit să le răzbat. Acel mare „NU” era pe punctul să ne rupă chiar înainte de a începe.
Ca toate ale noastre de pân` atunci şi această dimineaţă a început cu o mică dispută. Să vină totul de la tine-mi doream eu, iar tu, sub impulsul nerăbdării, grăbeai lucrurile pe un făgaş firesc. Urma să ne întâlnim în 20 de minute, pentru prima dată, singuri, noi.
Frica, panica, emoţiile, îmbrăcau forme de gânduri ce se îmbulzeau să explodeze în mintea mea cuprinsă de nelinişte. Am înghesuit în rucsac pe fugă câteva din lucrurile ce credeam că ne-ar putea fi utile în mica noastră escapadă şi am alergat pe scări spre punctul de întâlnire.
Am răsuflat uşurat văzând că nu am întârziat, un lucru nespecific mie, şi în clipa următoare te-am zărit. Pe chipul meu aceeaşi atitudine de care nu puteam să mă detaşez: aroganţa, pe chipul tău în schimb, lumină, şi toată pleca dintr-un singur loc: Zâmbetul tău. .
Ne îndreptam unul lângă celălalt spre Parcul Circului fără cuvinte şi mai ales, fără a ne ţine de mână deşi-mi doream enorm… Drumul mi s-a părut atât de lung şi gândul că ar trebui să spun ceva nu îmi dădea pace. M-am mai liniştit când, ajunşi în parc, ne-am oprit feriţi la umbra unei sălcii, am scos pătura şi ne-am făcut comozi. Un micro-prânz servit la iarbă verde, ne-a mai domolit stomacul ce începuse să turuie asemeni unui motor de rablă ruginită…
Întinşi, cu faţa ferită de soare, ne adunam gândurile, fiecare în propria-i tăcere. Aş fi vrut să-ţi spun că te vreau, dar mi-era teamă să nu întâmpin un nou eşec. Am închis ochii căci nu puteam să te privesc. Aş fi vrut să te sărut, dar niciodată nu am fost un tip îndrăzneţ în dragoste.
Cuvintele goale ce încropeau banala noastră discuţie ascundeau de fapt mari emoţii. Amândoi fierbeam pe dinăuntru, dar niciunul nu făcea primul pas. Ne-am şicanat şi tachinat un pic, cu atingeri timide, dar nimic mai mult.
Răcoarea se lăsa o dată cu apropierea serii. Minutele lungi de tăcere, păreau acum clipe prea scurte ştiind ce urmează. Ai amânat şi chiar întârziat momentul de final, crezând că nu observ, dar nu ne-am ales decât cu regretul că niciunul dintre noi nu face nimic…
Ne-am despărţit în nota cu care am început. Un zâmbet blând pe chipul tău lumina un pic aroganţa de pe chipul meu…
Şi nici acum nu ne-am sărutat… ”  

Poate că amândoi am fost prea cuminţi pentru doi oameni maturi ce orbitează în jurul a trei decenii din viaţă.
Povestea noastră a început să-şi umple paginile cu romantismul unei iubiri adolescentine pe care foarte probabil nu am trăit-o la vremea ei.
Ani la rând m-am simţit un vânător prin definiţie, obsedat de control şi perfecţiune. Acum, lângă tine, am descoperit o altă faţă a lumii mele.
Lumea aceea în care tu eşti Centrul Universului. 
Te iubesc, Cristina!

„ Sunt un Săgetător prea mic, pentru Racul la care râvneşte…”

 

Sfârşitul părţii a doua… 

 

are-beautiful-girl-shine-sun-Favim.com-226644_large

Cristina – Prologue

 

38696_106754842711402_1741991_n„ …Nu poţi închide uşa în faţa timpului, la fel cum nu poţi ascunde dragostea atunci când ştii c-o simţi… Nu pot să te ascult când îmi vorbeşti de ură şi nici să te-nţeleg când spui că te rănesc crezând că totuşi un NOI poate exista.
Te pierzi între cuvinte şi îmi ceri răbdare, ştiind că de fapt nu cauţi decât să îmi ucizi iubirea, atâta doar cât să îţi revină ţie povara de a duce mai departe, în tăcere, off-ul tragic al poveştii noastre. Dar eu te ştiu cum eşti şi nu am să te las…
În egoismul tău fanatic ai fi în stare să rupi bucăţi din viaţă, să le aduni cu grijă într-un sertar şi să le încui acolo în speranţa că poate într-o zi vei reuşi să uiţi de ele. Şi câtă dramă ai adunat, prin câte încercări te-ai strecurat, măcar de ar fi fost să fie vreunuia dintre noi mai bine.
Nu. N-a fost vina mea, nu şi de data asta, şi cu siguranţă nu a fost nici vina ta.
Îţi ceri iertare deşi eu nu am ce să-ţi iert. I-ai ales pe ei şi nu te judec. Să nu o faci nici tu… Te iubesc. ”

Sunt ultimele gânduri pe care le mai aştern pe foaie înainte ca, obosit, să mă întind pe canapea. Întunericul din jur pare cu atât mai negru cu cât sufletul meu înveninat îmi picură tâmpla cu apăsarea grea a unei migrene târzii, de noapte.
Azi m-ai lăsat zâmbind pentru că aşa eşti tu când te întâlneşti cu mine, un pic copil, un pic adult, un pic din fiecare. Aveai nervi şi erai supărată şi cu toate astea în ochii tăi se mai citea ceva… Ceva ce mie îmi dădea putere, curaj şi încredere. Şi-apoi ai plecat, dar nu înainte de a-mi mai lăsa pe buze o brumă de speranţă.
De ce m-ai sărutat?  

Primăvara zumzăia în culori de forfotă, în iz de verde crud, şi viaţa Ei părea simplă şi în bonton cu anotimpul. Rutina zilnică, un job de perspectivă, puţinii prieteni şi escapadele montane îi împlineau acel trai liniştit în care se complăcea să spună că îi este bine. Dimineţile rătăcea prin mall-urile bucureştene iar după-amiezile le risipea în bar la darts şi bârfă alături de veşnicele ei însoţitoare.
Un singur amănunt o zgândărea când şi când, culminând cu o brazdă umedă pe obrazul cald şi rumen. Era singură.
În acele momente se retrăgea în sine, ferită de ochii lumii, şi cu faţa în pernă dădea frâu liber lacrimilor ce-şi vărsau potopul în ţesătura moale.
Trecură 31 de ani de când a deschis întâia oară ochii şi de atunci a căutat cu sete izvorul ce avea să o desăvârşească ca femeie.Nu i-a fost uşor să treacă peste bune, peste rele şi a ales cuminte să-şi aştepte ursita însă Destinul deseori e crud şi te scufundă-n ape tulburi până la înec. Nici de data asta nu a fost să fie altfel…

„Cum ai ajuns să mă iubeşti?” e chiar şi pentru mine o enigmă.
Ne întâlneam în fiecare sâmbătă, într-un locşor boem, când tu îţi însoţeai verişoara la cursuri de chitară. Pe laturi opuse, la mese străine, fără a rosti măcar o silabă mută a unui salut, împărţeam priviri, ca doi boxeri ce se studiază în aşteptarea primului gong. Niciunul nu îndrăznea să facă primul, un pas spre celălalt cu atât mai mult cu cât amândoi ne agăţam gândurile în curba unui semn de întrebare. „Cine eşti tu?”
Sorbeai cafele şi înecai în fum un întreg pachet de emoţii şi frisoane. O bere fără alcool şi un zâmbet ce parcă lumina cu adevărat cămăruţa în ciuda becului de 40, era tot ce puneai pe masă lângă eternul pachet de Kent8.
Eu, de partea cealaltă, te scandalizam cu aroganţa ce o împresuram în mediul din jur, stârnindu-ţi totodată curiozitatea. Sprijineam mereu o chitară verde în braţe dar nu spuneam nimic. Fumam, tăceam şi te priveam.
Te intrigau şuşotelile mele cu „vecinul” cel veşnic plictisit. Te intriga faptul că ne dădeam mesaje deşi stăteam unul lângă celălalt, izbucnind apoi în ropote de râs. Vedeai ceva în mine fără să ştii că eşti pe punctul de a te otrăvi cu dulceaţa fructului interzis…

Un joc de cărţi ne-a pus la aceeaşi masă pentru întâia oară. Un joc de cărţi pe timpul căruia Rivalul meu de moarte se gudura ţanţoş prin braţele tale şi tu îl răsfăţai. Întregul meu univers se modulase devenind Furia ce se descărca în tunete acustice pe corzile de metal ale unei chitări de împrumut şi în speţă, acid în orgoliul Ralucăi. Degeaba am câştigat jocul dacă Răutatea şi Aroganţa au fost cartea mea de vizită cu care m-am desfăşurat de-a lungul întregii seri. Mai târziu aveam să aflu că de fapt era doar Gelozie.
În tot timpul ce a urmat Inima mea a fost un uragan de sentimente peste care frustrarea a ieşit în faţă. Atâtea reproşuri s-au strâns în cearşaful pe care-l strângeam în pumni încât nu am mai reuşit să dorm  în acea noapte. Gândul mi-era la tine şi la faptul că am dezamăgit încă o dată. Tremuram de emoţii între suspine. Şi timpul s-a oprit lasându-mi Frica ce m-a cuprins cu totul… 

Sfârşitul primei părţi.

 

7521729848_f707279eec_z

    

Şi „ Te Iubesc… ”

Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare…
Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip…
Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării.
Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta.
Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt…
Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor.
Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine.  
Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine…
Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi…
Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac.
Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică.
Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi.
Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri.
S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu…
„ Te iubesc… ” 

 

Te scriu fără nume…

Azi nu, nu mai vreau să minţi…

…Şi totuşi mai e un ultim gând ce nu ştiu dacă vreau să mi-l aşez pe această foaie albă. Şi ştiu că acest ultim gând ar desăvârşi cea din urmă scriere cu Tine dar totodată ne-ar rupe definitiv. Sunt oare pregătit să te uit…?
Privesc la toată înşiruirea de semne negre, mici şi rotunjite ce-mi stau dinainte, şi îţi citesc chipul ca într-o oglindă… E timpul să înec în cerneală cel din urmă Punct…
Îmi scutur pipa de tutunul vechi, uscat şi-l schimb cu unul proaspăt aromat. Între fumurile pufăite leneş, Îmi dezmorţesc sufletul de gânduri melancolice şi mă întind pe patul moale, primitor, în aşteptarea unui semn aş spune. Privesc spre Telefonul Negru, ce zace în continuare pe masă, neatins de zile bune. Cumva, a uitat să mai sune, mesaje noi nu sunt, iar timpul curge dispersat în fiecare celulă a nerăbdării mele. Clipele par atât de lungi acum când păpuşarul a plecat lăsând în urma lui doar sfori înnodate şi o păpuşă al cărei joc pesemne l-a uitat de mult…
Robert mă aşteaptă şi ar cam fi cazul să o întind. Nu vreau să mă bănuiască din nou că am întârziat doar ca să mai picur un strop de amar şi venin în cerneala cu care îmi zgândăresc rănile din sipetul mic cu amintiri despre Tine, aşa că pornim la drum spre picătura de rutină săptămânală, o seară de folk.
… Atunci te-am văzut prima oară… Nu ştiam cine eşti, de unde vii sau cum te cheamă dar păreai atât de hotărâtă să pătrunzi în lumea noastră încât te-ai aşezat la masă şi m-ai însoţit cu glasul, pe armoniile unei vechi melodii, cu care pe mine m-ai atins în suflet. Ai dispărut în prima clipă de răgaz, nălucă-n fumul de ţigară, fără să-mi dai câteva, alte cuvinte. Tot ce mi-ai lăsat a fost doar un scurt schimb de priviri furişe, pe sub gene şi glasul tău cuminte… Îmi pare rău că nu am îndrăznit mai mult, să te reţin o clipă şi poate să… rătăcim.
Liniştea mi-a învelit sufletul din nou în melancolie, iar setea s-a potolit în riff-uri pe chitară, o dată cu zorii zilei…
Am adormit cu Ea în gând.
Las cea din urmă zi din week-end să-şi înceapă dimineaţa cam pe la prânz. Un amestec de lumini şi culori aleargă şi se joacă cu săgeţi pe pereţii mahmuri şi sătui de liniştea întunecată a draperiilor ce ascund şi împiedică lumina să spumege în valuri în umbra camerei mele. E linişte, e soare şi e cald. Mă-mbrac lejer cu gândul să îmbrăţişez şi această zi de primăvară cu Robert pe iarbă, în Cişmigiu.
Oameni mulţi, cândva o chitară, îndrăgostiţi şi mult calm. În fiecare colţ e scrisă o poveste ce dăinuie de peste timp, uitată în praf şi iţe de păianjen, în fiecare clipă cineva îşi scrie cu lacrimi sau fără, minunea, la rândul ei o poveste ce va dăinui…
Ceasurile trec, cerul se-întunecă, şi ne grăbim spre casă. Câţiva stropi de ploaie şi un vânticel mai rebel ne apropie gândul furtunii dar facem drumul la pas.
Din vorbă-n vorbă, păşim spre Universitate, când ca la un semn, privirile noastre se întâlniră din nou. Ea, aştepta pe trepte; un „salut” scurt şi un „ce faci” aruncat din mers e tot ce am putut să dau în emoţia momentului…
Şi totuşi am primit trei cuvinte… Glasul tău…
Dar eu nu pot să te scriu fără un nume…

  „Éowyn, draga mea…”