Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Poemul 3: Fiorul despărțirii…
Azi am trecut ca să te caut, nu ești în locul nostru sfânt,
Am așteptat crezând că poate întârzii pasul, tu nici gând.
Simțeam pe tâmplă cum Fiorul, îmi fură liniștea dintâi,
Și cerul se întunecase. Dorul, îmi tot șoptea: „ Rămâi, rămâi!”
Și am rămas în așteptare, atâtea ceasuri. Câtă speranță
Am spulberat privind în vântul ce îmi brăzda întreaga viață.
Și am rămas, privind în gol amarul, singur de tăcere,
Ca firul galben de nisip, într-o clepsidră de durere.
Nu ai venit nici azi. Nici mâine umbra nu-ți voi recunoaște,
Căci pasul tău pe altă cale se-ndreaptă. Gândul rău, ce-l naște,
Lovește-n mine cu putere, îmi sapă freamăt în stomac.
Cât singur să mai dau, nu-mi cere Păcatul ce nu vreau să-l fac.
Fereastra mi-este larg deschisă, în calea ploii care cade,
Stau și privesc nemărginitul în care atâtea lumi râd fade.
Aud doar ticăitul cronic al Timpului ce ne măsoară,
Sunt Singur fără Tine, Singur. Sunt Singur Azi și Mâine iară.
Cum tremură carnea pe mine la cumpănă-ntre două lumi,
Cum sufletul îmi zbiară-n sine, ținând durerea strâns în pumni,
Blestem nemăsurata clipă în care un joc în ironia firii,
M-a sărutat, Venin pe frunte, născând Fiorul Despărțirii…
Melancolii Nocturne 