Suflet de poveste…

 

Suflet de poveste…

De mic copil mă rătăceam prin lumi cu magi, prinţese,
Cu Făt-Frumos mă întreceam în lupte lungi şi dese.
Călare, sus, pe roibul alb, cu paloş făurit,
Am colindat în lung şi-n lat Pământul pârjolit.

Şi-am doborât armate-ntregi de zmei în lumea largă,
Şi peste tot eram văzut ca un copil de treabă.
Şi chefuiam, pe rând, cu regi şi împăraţi la masă,
Şi dănţuiam, de mă-nţelegi, cu fata cea frumoasă.

Apoi, în zori de zi plecam, să-nfăptui vreo minune,
Cu oameni buni călătoream, nu spre un loc anume…
Şi multe, multe aş fi făcut, şi peste tot în lume,
De mare nu aş fi crescut fără să fiu un nume.

Acum nu mi-a mai rămas decât să te citesc în slovă,
Să-mi amintesc cum eram mic şi cum păzeam ca-n sobă,
Să fie lemn, să pot s-ascult o voce atât de caldă,
Din care Bunul pufăia poveşti de altădată…

Acum le regăsesc aici, ascunse într-o Şosetă,
Mă bucur, nu mai sunt un Pici, pe nas port Bicicletă,
Şi părul mi-a încărunţit, bătrân aş fi de zile,
Să tai din două c-un cuţit un Timp ce nu mai vine.

Cum te-am găsit Poveste dragă, Parol! că nu contează,
Că te citesc îmi e îndeajuns şi inima-mi visează.
Mă bucură orice cuvânt ce-n pagini ţi se ţese,
Şi eu am fost copil cândva, un suflet de poveste.

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

magic open book of fantasy stories

Gânduri aiurea…


Gânduri aiurea

Cu mâna, tâmpla sprijinindu-mi, căzut pe gânduri, neînțeles,
îmi redescopăr printre riduri, cuvinte ce cândva s-au șters.
Și toate cad apăsătoare, pe fruntea mea, de-acum bătrân,
nu sunt frumoase, n-au culoare, sunt vise fără de stăpân.


Privirea-mi tinde să se stingă, ce amintiri tulburătoare,
cad în săgeți ce vor s-atingă cu seva lor otrăvitoare,
acea Durere ce se alină doar veninând în foi veline,
iubirea ce ți-o port din vină, nu te-a gonit nicicând din mine.


Penița-mi joacă pe hârtie, iar pulsul inimii se zbate,
din când în când o aritmie, mă răscolești șoptindu-mi șoapte,
și-apoi mă pierzi prin lumi străine, cu gândurile rătăcite,
dar drumurile întorc la tine, precum Tăcerile în cuvinte.


Ești doar un glas ce mut rostește, un murmur de sonete goale,
o umbră care rătăcește, ecou prin vremuri abisale,
iar eu un punct pe o hârtie, imensul alb ne înconjoară,
dragostea noastră, poezie și lacrimi reci pe timp de seară.


Cum iată scriu mii de cuvinte, din toate, câte-s ale tale?
câte îngheață un om fierbinte în rânduri, gândurile goale,
mi te-au cuprins închisă-n sticlă, închisă în liniștea tăcerii,
Fă-mi loc la tine în Oglindă, să nu-ți mai fiu ascuns vederii.



De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Melancolie

Melancolie

Cum tremură pe gene o picătură vie
din marea prea sărată din care s-a desprins
nisipul rupt de valuri, cu așa melancolie,
întunecă în clipire cerul albastru-stins.
Când luna își ridică copii peste zare,
iar soarele apune învins sub umbra ei,
respiră în tăcere, dorul care doare,
purtat de vânturi grele prin ramuri gri de tei.

O scoică îngropată în inima pădurii
ce peste anotimpuri chipul și-a schimbat,
iubirea atunci copilă, acum și-arată nurii
în primăvara vieții din care ai plecat.
Primi în ochi Tăcerea, ecou pe-o liră mută,
dar amintiri din vremuri cu glas de pescăruș,
adunând regrete cumva poate o să audă
valurile mării și vântul jucăuș.

Privesc aceste rânduri ce-au adunat cuvinte,
niciunul însă, nu cunoaște drumul înapoi,
gândul meu te așază în toate ce-mi sunt sfinte,
când între noi și întunericul e împărțit la doi.
În sticla din oglindă a încremenit durerea,
neliniștea își joacă rolul până la final,
cernelurile în foaie îți roagă mângâierea,
nisipul în clepsidră se scurge… în zadar.

Îmi tremuri azi pe gene, Tu, picătură vie,
din inima-mi săracă din care te-ai desprins,
ai frânt iubirea-n valuri, în vers de elegie,
răpind într-o clipire albastrul necuprins.
Când luna îți ascunde chipul peste zare,
iar soarele te înalță zeiță peste zei,
coboară-mi-te-n suflet, fii dorul care doare,
nu-mi șterge amintirea, pierde-o pe alei.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Muzei din Tăceri (sonet)

 

Muzei din Tăceri (sonet)

Astăzi trăiesc printre Tăceri un iz de gânduri nefirești,
un vis lipsit de orice puteri prin care treci din când în când,
oglinda falsă a unui ieri pe care l-am pictat în rând,
în care nimeni, nicăieri, nu a zărit cât de frumoasă ești.

Îți păstrez chipul în sertar și amintirile în cuvânt,
melancolii ce în zadar își poartă rodul în povești,
cu sufletul lovit de har, tu tot tomnatică îmi ești,
te dărui vântului hoinar, iar eu mi te iubesc, înfrânt.

Cu aceeași mantie de umbre te pierd sub câte mii de stele,
când întunericul te ascunde mă simt un biet rătăcitor,
clipirea ultimei secunde, un fir de praf uitat pe buze,
ce-n inimă adânc pătrunde, în suflet obidit de rele,
din toate visele fecunde nu m-am ales decât cu dor,
un nor ce știe să inunde ochii tăcuți frumoasei muze…

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Mi-e dor… (Triolet)

 

Mi-e dor… (Triolet)

Mi-e dor de Tine… Ca din întâmplare
răsari în gândul meu, o ploaie rece în apus,
fior, ce-mi arde în suflet fără vindecare,
mi-e dor de Tine, ca din întâmplare.
Pe cer, prin întuneric, arzi în depărtare,
o stea pe care praful resemnării nu s-a pus,
mi-e dor de Tine ca din întâmplare…
răsari în gândul meu, o ploaie rece, în apus.

Te-am părăsit în rânduri fără să ai vină,
la schimb, mi-ai deschis drumul printre amintiri,
fără cuvinte în ochi, lipsit fiind de lumină,
te-am părăsit în rânduri fără să ai vină.
Numele tău scris alb pe-o pagină străină,
sărută buzele însetate unei noi iubiri,
te-am părăsit în rânduri fără să ai vină,
la schimb, mi-ai deschis drumul printre amintiri.

Ți-am ascultat tăcerile până târziu în noapte,
un vuiet ce se pierde într-un ecou adânc,
valsând prin întuneric, șoptindu-mi fără șoapte,
ți-am ascultat tăcerile până târziu în noapte.
Mi-e greu să îți mai adun privirile din altă carte
când un ocean de lacrimi mă îndeamnă să m-arunc,
ți-am ascultat tăcerile până târziu în noapte,
un vuiet ce se pierde într-un ecou adânc.

Cu drag, Mishuk

 

 

Rondelul unei dragoste neîmplinite (rondel în stilul lui Clément Marot)

 

 

Rondelul unei dragoste neîmplinite ( Rondel în stilul lui Clément Marot)

Când luna își pogoară chipul galben ca de ceară,
Te-ai stins în vers cu pas ușor, de căprioară,
lăsând cuvintelor lumina unui alt apus,
în care doar Tăcerile mai au ceva de spus,
dând binecuvântare suferințelor în fapt de seară.

Prin inimă înstrăinarea pătrunde ca o fiară,
mușcă din sufletul rănit și zgârie din gheară,
vrând sângele iubirii ce încă nu s-a scurs,
când luna își pogoară chipul galben ca de ceară.

Singurătatea clipelor fără de tine mă înfioară,
îmi tremură prin carne, începe să mă doară,
dând nopților neliniștea în care te-ai ascuns,
o stea între mii de stele la care n-am ajuns,
spre care, printre lacrimi, dorul de tine zbiară,
când luna își pogoară chipul galben ca de ceară.

Cu drag, Mishuk

 

O altă întrebare…

 

O altă întrebare…

Nu pot schimba nimic din drumul alb ce merge înainte,
simt doar tăceri târzii ce te-au șoptit cumva, în mintea mea,
din valurile unui vis ce-și pierde sensul, fără de cuvinte,
mă întreb cu atâta înfrigurare, ce caut eu, străin, în viața ta?

Cu ochii stinși în palme, mi te arunc cu dragoste în rânduri,
sperând din amintiri să creionez conturul zâmbetului tău,
să-mi fii o liniște în miez de noapte ce freamătă în gânduri,
ducând departe norii vremurilor ce se adună în păreri de rău.

De m-ai urî în doze mici, ți-aș căuta nevoia de împăcare,
aș aștepta un semn să îți arăt că numai pentru tine sunt aici,
cum cerul scufundat în întuneric, caută frânturi de soare,
cine sunt eu în viața mea, fără de tine, poți să-mi zici?

Când dragostea a hotărât să se arunce în necuprinsul mării,
în mine ai lăsat o piatră rece, o stâncă cătrănită, fără de hotar,
amar, din spuma neîncepută am deprins gustul înstrăinării,
și izul tău dulceag se risipește în apus cu dorul… în zadar.

Poate răspunsul poartă urme de durere fără vindecare,
și sufletul cu teamă, ascunde ochilor adevăratul drum,
privind spre cer, arată inimii același semn de întrebare,
cine ești Tu în viața mea, cât te iubesc, cât sunt nebun?

Cu drag, Mishuk

 

 

Certându-mi inima…

 

Certându-mi inima…

N-ai timp să mai citești o carte de când nu ai mai scris un vers,
când gândul ți-e fugit departe, când sufletul zâmbește șters,
te-ascunzi cu lacrimi printre rânduri fără să știi de ce aștepți,
bați cuie în aceleași scânduri ce par mai strâmbe când le-îndrepți.

Nu îndrăznești să-i ceri cuvinte, te plimbi cu ochii prin tăceri,
escaladezi dureri succinte, trăiești prezentul veșnic ieri,
lași Timpului a Ta secundă, urmându-ți soarele-n apus,
în umbra lunii să te ajungă mareea unui ultim puls.

Privește-mi gândurile toate ce în întuneric strălucesc,
m-ai pus cu stelele în noapte de la fereastră să șoptesc,
mi-ai alungat din gene somnul cu zbuciumul tău nefiresc,
și parcă-n ciudă cu creionul ți-ai scrijelit, „ da, o iubesc!”

Te-ai condamnat să-mi fii otravă sub masca unui rol perfid,
pe scena dragostei în grabă ți-ai tras cortina, m-ai mințit,
și-acum în piept îmi bați rănită cu friguri care mă îngheață,
cu-o jumătate neîmplinită m-ai pedepsit să trec prin viață.

Degeaba zbieri când n-ai cuvinte, însuși ecoul ți-este frânt,
când rana tinde să se zvânte naști sângerări ce nu-și au rând,
și picuri lacrimi în cerneală, și-mi tremuri mâna-n albul nud,
numele Ei l-ai scris pe coală… tu-l tot repeți, eu tot îl plâng!

Cu drag, Mishuk

Tăcerile din Tine…

 

 

Tăcerile din Tine…

Și vine o zi ca azi, când te simți singură,
când simți că sufletul parcă își pierde din putere,
când ploile se rup din nori prin densa negură,
purtând în picuri lacrimi vii de teamă și durere,
când simți cum întunericul împinge înspre apus
orice scânteie de lumină ce îți dădea speranță,
cumva tăcerile din umbră ochii ți-au ascuns,
acum deșiri cu inima, nod după nod, un fir din viață.

Și poate mâinile-ar vorbi un pic mai mult,
când chipul din oglindă nu îți mai zâmbește,
când tălpile ce-ți poartă pasul veșnic blând,
prin nopțile fără de lună în care totul ofilește,
rămâi cu gândul peste timp fără de mângâiere,
plouă în suflet, pe obraz tac lacrimi în cădere,
mici stele fără nici un cer lipsite de putere,
și l-ai pierdut pe azi de ieri, răpit de-o adiere.

De-i frig în suflet, adăpost fă-ți dintr-o bucurie,
dezbracă-ți doliul, nu e rost, fii tu, o poezie,
așază-n rânduri acei nori ce seamănă furtună,
și poate-n zori te recunosc, cât te știam de bună.
Fii cu răbdare când ți-e greu, nu-ți rătăci privirea,
în temeri care mai mereu îți amăgesc simțirea,
nu da uitării chip frumos un zâmbet de poveste,
încrede-te în Dumnezeu, luptă pentru tot ce este…

 

Va fi bine, fii încrezătoare și luptă,
luptă cu sufletul, cu inima și nu te lăsa pradă gândurilor nopții,

Cu drag, Mishuk

 

„Când îţi plouă în suflet, fă-ţi umbrelă dintr-o bucurie.”
Emil Cioran

Poveste scurtă…

 

Poveste scurtă… (fabulă)

Un cocoș fără pereche,
un pic surd de o ureche,
tot se înfoaie prin grădină,
poate culcă vreo… găină.

Cântă de vreo două ceasuri,
și tango, și jazz, și valsuri,
când pe tonuri ridicate,
când pe ritmuri balansate,
mai cu versuri deocheate,
tot sperând că nu-n zadar,
pentru sufletu-i ștrengar,
va găsi lângă cuibar,
o puicuță ca la carte
ultima lui dramă-n acte.

Cocoțat sus pe-un butoi,
contemplat de doi pisoi,
stă cu creasta lui pleoștită,
cu alura dichisită,
și cu foc, de dor și jale,
își închină osanale.

E fălos și mândru-n sine,
– Cine mai cântă ca mine,
de cu zori, ba până-n seară,
socot ceasul iar și iară!!!
Gospodaru-mi pomenește,
de când soarele-n deal crește,
pân-apune colo-n vale,
vocea mea biruitoare.

În ocol, cu mic cu mare,
se adună fieșcare,
să admire grozăvia,
ce-a împuiat gospodăria.

Vaca blândă îl privește,
țapul rumegă prostește,
lâng-un cal ce pe picioare
pare îngrozitor de mare,
nechezând ca să se știe,
că vrea autonomie.

Patru oi se dau vecine,

lâng-un cârd de gâște pline,
behăind pe limba lor,
bârfe noi de prin obor.

Grohăind din coștereață,
porcul se ceartă c-o rață,
care-l vede domnitor,
pe noul cârmuitor.

Cocoșul își umflă pieptul,
ascunzându-și tot regretul,
că fiind frați prin alianță,
între el și doamna rață,
va fi sigur o creanță.

Ba susține ca de mâine,
să-l gonească toți pe câine,
un nou plan de lege-n șură,
vechea ordine să apună!

Toate, dintre dobitoace,
numai urechilă tace.
Ronțăind în colț de gură,
ce-auzi prin bătătură,
către șoarec ciripește,
treaba e-n coadă de pește,
parc-ar vrea, dar nu poftește,
dacă câinele plătește,
poate că se mai gândește.
Morcovi mulți, oricând dorește.

Zarvă mare în bătătură,
Mai cu ceartă, mai în glumă,
Vor să meargă împreună,
Ca un neam sau… ca o turmă.
Dar cum orele se scurg,
soarele cade-n amurg,
gospodarul ia c-apare,
cu o lamă sclipitoare,
și-i trimite la culcare.
Doar cocoșul încă sare…


Cu drag, Mishuk