Cu gândul la Tine… (înainte de culcare)

 

Cu gândul la Tine… (înainte de culcare)

Te-aș mângâia în două versuri, fără început, fără sfârșit,
Suntem străini în Universuri ce într-un neant s-au întâlnit,
Pe foaia albă ce ne îmbracă iubirile dintr-un cuvânt,
S-au prins Destinele să toarcă pe firul vieții dor în vânt.

Ești toată goală, într-o tăcere, prin întunericul târziu,
Îmi umbli nudă, în decădere, zâmbind prin versul meu pustiu,
Ca o Amantă fără nume mă culci în zori, de dimineață,
Zdrobind iubirile postume m-aduci în colțul tău de viață.

Nu-ți știu cerneala, viu a te scrie, penița mea zgârie trist,
Când Ochii Tăi sunt poezie cum simt ei oare că exist?
Te-aș mângâia în multe rânduri, dar simt c-ai să mă cerți din nou,
Mai bine o fantasmă-n gânduri și-n miezul nopții un ecou.

Cu drag, Mishuk

 

Povestea unei iubiri…

 

Povestea unei iubiri…

 

E încă devreme, dar liniștea Ei s-a topit în neant. Noaptea își ascute printre jaluzele, cuțite de lumină ce aleargă nevrotic pe albul palid din pereți. Mintea se joacă cu gândurile, amestecându-le și răsucindu-le într-un vals nebun și nefiresc. Ai vrea să-l dai uitării, dar prezența lui o resimți în fiecare răsuflare mai adâncă. S-a așezat pe gândurile tale precum un offf, greu ca o stâncă, de care nu poți să te cureți. Un duș mai rece și o cafea încă fierbinte mai temperează neliniștea sufletească ce ți-a răpit somnul atâtea nopți la rând, de când v-ați despărțit. Ce o mai face El? Deschizi facebook-ul și îl cauți, dar ultima lui postare e din preajma zilei în care v-ați despărțit, în rest nimic și nimicuri. Te uiți apoi prin poze și nu poți să nu observi că nu mai sunt decât Tăceri… Nici Tu, nici El. Te gândești că Timpul va duce la vindecarea tuturor rănilor și că mergi înainte, dar niciodată nu știi ce Gânduri sunt însemnate în cartea destinului… iar poveștile, întotdeauna trebuie să aibă un final.

Vântul suflă tot mai rece, iar iarna a adus într-un sfârșit și gerul de poveste în preajma ei. Cu noaptea în cap și pasul grăbit, își așază gândurile, în drum spre stația de autobuz. Fără doar și poate va întârzia și azi câteva minute. Dar hei, c’est la vie, drumul e lung, mergem înainte! Și într-adevăr, drumul e lung, dar în fiecare dimineață îi oferă acel răgaz în care se poate gândi liniștit la Ea. Și Ea e pretutindeni în viața lui chiar dacă Timpul nu le-a fost cel mai bun prieten.
Crăciunul a trecut fără zbucium, doar o altă noapte albă, în care a numărat punctele negre din varul de pe pereți. E dimineață, dar zorii parcă întârzie să apară. Pe telefon încă păstrează numărul ei, și, deși și-ar dori, nu îndrăznește să o sune… Poate am să-i trimit un mesaj… mai târziu. Până una-alta, se gândi că nu ar fi rău să înceapă să scrie acel text. Trebuie să fie un text simplu, să nu pară disperat, dar totodată să exprime dorul și dorința așa cum le trăiește El, ceas de ceas, zi de zi… ”Te iubesc!” – și send. Ohh, Doamne! Ohh, nu!
Fiorii, ca niște purici obraznici, îi pișcară fiecare milimetru din șira spinării. Sări din pat și începu să se agite, înjurând și blestemând prostia și gestul necugetat. Spera că poate, cumva, nu va vedea acel mesaj sau îl va ignora. Spera că poate numărul lui e blocat în telefonul și acel mesaj se va pierde prin ițele rețelei de telefonie. Se simțea deodată mult prea mic, și teama că o va supăra din nou după atâtea luni de tăcere îl făcea să dispere. Ultima lor discuție se terminase prost și ecoul acelui „să nu mă mai suni niciodată” țipa în timpanele lui, mai acut și mai fierbinte ca niciodată. Se așeză cu fața în palme pe marginea patului… Ce mă fac…? Îmi pare rău, iubire… îmi pare, sincer, rău…

Cu ochelarii împiedicați spre vârful nasului, ghemuită pe un scaun pe balcon își mai aprinse o țigară. Fuma din ce în ce mai mult, dar viața e cum e și viciul acesta îi părea singurul refugiu. Se ascundea de singurătate în valuri albe de fum ce dănțuiau în preajma ei ca niște veritabile cadâne. Privea în gol spre nicăieri, numărând stelele ce se stingeau pe rând în pragul zorilor când sunetul unui mesaj o dezmorți din visare. Ridică telefonul, se uită la număr și… o emoție amestecată cu teamă îi frânse carnea într-un tremur intens. Numărul lui… e mesaj… Ohh, Doamne!!!
Citea cele două cuvinte cu o sete ce nu-i putea stăpâni lacrimile din ochi. Mi-e dor de tine, prostule! Ce dor mi-e de tine!!!  I-ar fi dat și un pumn în clipa aceea, apoi l-ar fi sărutat cu toată setea pământului. Îi venea să râdă și să plângă în același timp. Ridică privirea: deasupra ei, pe perete, era încercuit cu roșu pe calendar, Crăciunul… Zâmbind, se simțea din nou copil când moșul cel bun în câte un an mai lăsa pe lângă brad un cadou pe gustul ei. Zâmbea cum nu mai zâmbise de luni bune și în adâncul sufletului simțea căldura sărbătorilor. Cineva într-un capăt de lume, nu foarte îndepărtat, o iubește. El o iubește. Telefonul vibră în mână, urmând un al doilea mesaj. „Crăciun fericit, iartă-mă pentru mesajul anterior, te rog!” Nu pot să cred! Uite așa o dă El, cu bâta-n baltă, de fiecare dată. Ce prostuț e… și ce copil… Offf!
Ușor încruntată se gândea cum să-i răspundă. Nu voia să-și trădeze deloc emoția, dar nici nu voia să-l sperie, să-l facă cumva să dea înapoi. Trebuie ceva simplu, în cuvinte puține.
„Și eu, dragule!” – închise ochii și dădu send. Se ridică să-și caute căștile pentru că-i cunoștea obiceiurile, nerăbdarea, și știa că în foarte scurt timp o va suna. Când sună El, trebuie să se înarmeze cu răbdare și să se facă comodă… cât mai comodă, pentru că omul ține la vorbă. Lungă!!!

Tot mai agitat, se învârtea prin cameră ca un leu în cușcă. Mesajul ei îi ridică temperatura, iar tensiunea îi provoca dureri de cap. Ce să facă, ce să zică? Din mesajul ei nu înțelegea nimic. Se aștepta oare să continue, dorea să fie sunată sau a fost doar un răspuns sec? Simțea cum tâmplele-i cedează sub presiune și o stare de amețeală și de greață îl încearcă cu friguri.
Mi-e dor de tine, fată dragă, dar ce să fac?! Dă-mi un semn… Nu vreau să te supăr, nu vreau să ne certăm, nu vreau să mai fim răi niciodată, unul cu celălalt! Te iubesc!!!
Vorbea singur în dormitor, înflăcărat de pasiune. Pe telefon apăru semnalul unei noi notificări pe facebook. E de la Ea. Un Like. Chiar nu conta la ce!

Telefonul suna în mâna ei, iar ea tremura toată. Telefonul suna, dar ei îi era teamă de vocea lui, de ce are să spună ea după atâta timp, de ce are să spună El după atâta timp, dar mai teamă îi era ca El să nu închidă înainte ca ea să apuce să-i răspundă.
Trase butonul într-un final, dar nu îndrăznea să spună nimic. Nici El nu spunea nimic. Oare mai este acolo?
      –     Hei, bună!
      –     Bună, dragule… Ce faci?
      –     Bine… Uite, îmi cer scuze pentru mesajul…
      –     Taci! Nu fi prost… se surprinse tăindu-i vorba înainte să o termine. Scuză-mă, ce ziceai?
      –     Aaa, nimic. Nimic… Voiam să-ți urez Crăciun fericit, numai…
      –     Numai atât? Simțea cum se enervează.

Pentru o clipă se gândi că totul a fost doar fructul imaginației ei. Dacă el de fapt a greșit mesajul, dacă nu era pentru ea? Poate că are pe cineva și…  dar atunci de ce mai are numărul ei în telefon?
      –     Hei, nu voiam să te supăr… Adică nu te supăra, te rog. Voiam doar să-ți scriu ceva drăguț, dar mi-a ieșit așa. Îmi pare rău.
Ți-a ieșit așa, ai? Ehhh, las că vezi tu!
      –     Știu, și mie…
      –    Și ție îți pare rău? Pentru mesaj? Bi, eu… eu te iubesc! Știi că te iubesc. Și… Și mi-e foarte dor de tine!!!
Vocea lui tremura și din toată bâjbâiala de cuvinte, cumva îl simțea că e la limita plânsului. Ca niciodată îl credea, și asta o făcea să se simtă oarecum vulnerabilă în fața lui. Ar fi vrut să aibă și ea puterea să-i spună că simte la fel, dar simțea că trebuie să mai rabde pentru că nu e momentul…

Au vorbit ore în șir la telefon despre una, despre alta, despre ei. Îl simțea mai cald și oarecum diferit. Să fie doar vina faptului că i-a fost dor, că i-a lipsit? Se poate schimba oare un om în numele dragostei doar pentru a fi împreună cu persoana pe care o iubește? Zi după zi, în mintea ei încolțea un gând. El era în continuare singur, ea era în vacanță, iar anul se apropia cu repeziciune de sfârșit. Ce-ar fi dacă… numai de s-ar gândi să mă întrebe!

30 Decembrie, seara târziu.
      –     Bună Bi, ce faci?
      –     Bine, prin casă. M-am pus în pat și mai acuș mă pun la somn. Tu?
      –     Uite, în stație. Îngheț scrumul de la țigară! Nu râde, că sunt la a treia de când îngheț aici! În primul rând, vreau să îmi cer scuze că te sun așa târziu. Știu că nu îți place… Am avut tură de seară și…
      –    Bine, bine, spune ce ai de zis și nu o mai lungi. Se surprinse din nou cum îi tăie vorba luată de nerăbdare. Poate în al doisprezecelea ceas se va gândi și el să pună întrebarea aia nenorocită!

       –  Bi, uite ce voiam să te întreb. Știu că e târziu, dar mă gândeam… și se duse iar prin porumb cu vorba. Simțea cum o frig palmele, tălpile și îi ard neuronii. Din toți bărbații de pe planetă s-a îndrăgostit de cel mai timid, rușinos și lipsit de îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume.
       –  Hai, spune, că vreau să mă culc. Ce e?
       –  Bi, n-ai putea, n-ai vrea…  n-ai vrea să vii mâine la mine?
Tăcere.

       –  Știu că e târziu, dar m-am uitat pe net și am văzut că ai tren la 9. Nu trebuie să-ți iei nimic, am toate lucrurile tale, curate, păstrate în ordine. Vii cu un rucsac mic. Te aștept la gară. Eu încep la 3.30, te iau de la gară, te las acasă și mă duc la muncă. Scap la 12.00. Și… Ce zici?
       –  Nu știu, e târziu… mi-ai spus târziu. Dacă-mi ziceai din timp….
       –  Bi, te rog. Ar fi frumos! Ar fi prima oară când noi am petrece… o sărbătoare împreună!
Idiotule! Ți-au trebuit cinci zile să te gândești!!! Noroc că m-am gândit eu din timp. Offf, Doamne! Bărbații… cine să-i mai înțeleagă! Și mai se laudă și că e săgetător!!!
       –  Bine!
       –  Bine, ce?
       –  Ești prost!!!
       –  Bine, știu că sunt prost! Mi-o spui mereu… și n-am uitat, dar ”Bine”, înseamnă că vii?
–  Tu ce crezi că înseamnă? Tolomacule!
       –  Ohh, Doamne! Bine, bine, închid acum, să te las să te odihnești și să te pregătești! Te iubesc, ursulico! Somn ușor!!!
       –  Și eu, somn ușor.
De fapt închizi de teamă să nu mă răzgândesc, nesuferitule! Și de unde asta cu ”ursulica”? Ori mă face… aaaa, vede el!!!

Ca de obicei, El întârzie. Ieși în fața gării, într-o margine retrasă, și își aprinse o țigară. Se simțea extrem de calmă și de liniștită deși inima ei era cât un purice, și acela strâns într-o menghină, sub presiune. Dacă s-a înșelat, dacă s-a amăgit, dacă se va răzbuna… însă nu apucă să-și ducă gândurile până la capăt deoarece îl văzu cum vine alergând printre mașini. Cu părul înfoiat, dar încă ud, părea un urs cu coamă de leu. Vrea să mă impresioneze!!! Hi, hi! Și parcă a mai slăbit un pic, dar tot urs!
Agitația lui de la fiecare întâlnire o amuza, iar emoția lui incipientă totodată o liniștea. Timiditatea lui era un semn de bun augur.

      – Iartă-mă că am întârziat! Știi, n-am dormit azi noapte de emoție, de nerăbdare! Și azi dimineață după ce-am vorbit, după ce mi-ai spus că ești în tren, naibii, am adormit! Iartă-mă, Bi! Știu, sunt!
”Bla, bla, bla… În loc să mă sărute, îmi toarnă gogoși! Valuri de gogoși!!! E culmea, omul acesta!!!”
      – Sărută-mă, și cheamă un taxi! Despre vreme vorbim mâine! Sunt obosită!

Fericirea se citea în ochii lui. Șoferul uber-ului schița și el un zâmbet ciudat. Ea însăși îl privea uimită. Erau câteva lucruri schimbate la el, lucruri care se vedeau și se puteau citi dintr-o privire. Era la fel de glumeț, un pic vulgar, dar simpatic. Drumul i se părea lung și nu mai avea răbdare. El îi săruta continuu mâna, iar ea simțea curenți electrici cum îi tulburau simțirea. Voia să se lase ”prinsă” în brațele lui și să se simtă din nou iubită ca-n vremurile bune. Era acolo lângă El și se simțea fericită.

Hainele erau împrăștiate prin cameră și niciunul dintre ei nu se gândea să se ridice și să le adune. Ea își lipise obrazul de pieptul lui fierbinte, tremurând sub plapumă. Era transpirată. Deși o durea îngrozitor nasul, îi venea să râdă. Numai de n-ar rămâne semn… Blegul, uneori e așa copil, dar chiar și așa mi-e drag… Și ce speriat e?!
El, clar, era încă speriat, dar se mai liniștise. Acum doar o mângâia încet, și încerca să îi îmblânzească durerea cu o voce moale și blândă, cum rareori îl auzise. Oare ursul meu, chiar nu mai e fiară? Cu degetul arătător îi atinse buzele umede, iar el îl sărută.

Dragule, hai să fumăm, e târziu… pentru tine.

Pe perete, la o palmă deasupra patului, stătea parcă desenată, o mică gaură înfundată în perete…

Cu drag, Mishuk

 

Cea mai frumoasă…

 

Cea mai frumoasă…

 

Te învârt prin gândurile mele cu același vis, plin de culori.
Cea mai frumoasă dintre stele, ce vii din ceruri, dintre nori,
În căutare de lumină te-ai poposit în suflul meu,
Sub strălucirea ta divină îmi pierd puterile de Zmeu.

Mă simt străin de cunoștințe, căci tot ce știu mă face mic,
Sunt chinul unei neputințe din care încerc să mă ridic,
Să-ți fiu dorință între zile și mângâiere între nopți,
Cea mai frumoasă amintire ca zâmbetul pe care-l porți.

Din toate chipurile vremii de mi te-ai cere să te adun,
Ți-aș recunoaște pretutindeni ochii micuți, ca de alun,
Ce cad senin în adormire, precum o apă de izvor,
Deloc prea rece în simțire. Cea mai frumoasă, în zi de dor…

Te caut printre zări pierdute, peste răbdări îndrăgostit,
Și în toate cele neștiute pumnalul unui Timp vrăjit,
Îmi picură dulce otravă, veninul Buzelor de Apă…
Cea mai frumoasă alinare pentru un Foc fără de lampă.

Se scurg secundele-n Clepsidră și ceasul te-a chemat să pleci,
Astâmpără-mi setea avidă, pierde Tăceri pe unde treci,
Cea mai frumoasă îndurerare, Expresul inimii e-n poartă,
Cea mai iubită Călătoare, îndrăgostitul tău te-așteaptă…

Cu drag, Mishuk

 

Tu, mie…


Tu, mie…

Dezbracă-mă din tine fără de cuvinte
și lasă-mă în Tăcerea unui vis absurd,
Când Fericirea nudă leapădă veșminte
în Universul nostru inefabil, crud.

Atinge-mă în simțire cu Litere de-o șchioapă,
pe care neființa unui vechi condei,
Le adâncește-n suflet, în sânge le îngroapă,
dând chipului un nume în drame de idei.

Alungă-mi tot pluralul din spasmele iubirii
și pierde peste zare oftatul din trecut,
Când peste Orizont, nemărginirea firii,
aduce din apusuri un proaspăt Început.

Lasă-mi doar cerneluri să îți pictez povestea,
să mi te așez în rânduri ca și cum ai fi
O stea între mii de stele, dar dintre toate acestea,
singura pe care mai știu s-o pot iubi.

Ascunde-mă în Suflet printre sentimente
și închide-mă-n cămară fără chei la uși,
Se prăbușește dorul în lacrimi violente,
jucăm o tragedie în casa de păpuși.

Citește-mă-n privire, deschis, ca pe o carte,
din praful amintirilor într-un alt decor,
Să ne trăim ca mirii cea din urmă noapte,
pe hărțile destinului pregătiți de zbor.

Așază-mi-te-n gânduri în cuib de rândunică,
să nu-ți mai caut ochii pe chip de om străin,
Și lasă-mi-te-n brațe cu Inima ta mică,
să oblojesc Tăcerile pline de venin.

Deschide-mă în tine, să-ți fiu Acea chemare,
cu zorii ce revarsă prima lumină-n zi,
Să-ți reînflorească zâmbetul pe chipul fără soare,
când stelele și luna la somn se vor porni.

Șoptește-mi Noapte Bună, cu gândul, printre gene,
să te ajung în visele prin care-mi rătăcești,
Timpul încă desparte în dor iubiri eterne,
n-a pus punct la finalul acestei noi povești.

Cu drag, Mishuk

Te Chem…

 

Te Chem…

Te Chem, fără să-ți strig pe nume, cu inima în tremur toată,
Ce ne-a fost scris în astă lume a întrupat în Alb, o pată,
Sub care stă ascunsă-n rânduri povestea noastră de iubire,
De-ar fi să vii cuminte-n gânduri, de-ar fi să vii, mi-ai da de știre…

Se pierde glasul înnoptării fără de seamăn, în cuvinte,
Și doar Tăcerea depărtării mai poartă șoapte, simțăminte,
Ascunde în dureri sub tâmple, același semn de întrebare,
De va fi oare să se întâmple, va fi doar pură întâmplare?

De-ți voi purta pe umeri gândul, în câte valuri mă voi frânge,
Cum zilele își poartă rândul și așteptarea Ta mă strânge,
La ceas târziu în miez de noapte, precum o stâncă în cădere,
Voi fi din nou nisip sub ape în care-mi caut mângâiere.

Nu-mi caut liniștea durerii, nici cerul clar, senin sub soare,
Vreau la Apus, în faptul serii, să-ți mângâi părul la culcare,
Să-ți liniștesc frigul pe umeri, iar somnul să îți fie lin,
Din multe zâmbete să numeri, mereu cu unul mai puțin.

Mi-e dor de Ochii din poveste ce mă privesc din foaia goală,
Chiar de-s micuți au zări celeste și cad în ploi din călimară,
Cu zbucium și cu nerv fierbinte, adu-mi furtunile în viață,
Să-mi iasă Focul Viu din minte și inima prinsă în gheață.

Te Chem, spune-mi din nou pe nume, așa cum numele mi-l știi,
De rătăcești pierdută-n lume eu te adun prin poezii,
M-așez prin gândurile tale pline de temeri efemere,
Și ne iubim prin cărți poștale… două străine emisfere.

Cu drag, Mishuk

 

 

Ultimul Drum…

 

Ultimul Drum…

În Drumul meu am adunat atâtea albe amintiri,
precum mă știi, un om îmbătrânit din vreme în vreme,
Sub mantia cernită în friguri reci, am vise, multe povestiri,
am gânduri peste care sufletul, odihna își așterne.

Sunt singur, călător pe Calea semnelor de întrebare,
răspunsurile mele în câte rânduri goale s-au pierdut,
Icoana Ta îndepărtată, mai mult decât o urmă călătoare,
mă îndeamnă să te caut prin veșnicia unui timp Trecut.

În Drumul meu am adunat pe buze vechi cuvinte,
ce-au prins a jelui flămând în șoapte frânte în vânt,
Blestemele aduse în inimi, din temeri, celor sfinte,
mi-au zdruncinat din temelii întregul simțământ.

Te rătăcesc de ochii mei să uit cumva de suferință,
dar inima te vede-n gânduri, cazi vie, ploaie peste tot,
Îmi port cu resemnare privirile în întreaga-mi umilință,
când din cerneluri versul nostru astăzi, pare un complot.

În Drumul meu e înnoptare din neguri, pentru totdeauna,
când ai ales să pleci din mine, cu soarele din cer te-ai dus,
Și m-ai păstrat în Umbră, cu nopțile, cu stelele, poate cu luna,
pictându-mi cerul negru pal… cu un superb apus.

Din când în când în zare mi te simt, te văd în licăr de lumină,
îmi îndârjești speranța de a te regăsi frumoasă pe pământ, cumva,
Din toată neființa-mi învăpăiat se animă, dragostea suspină,
și alerg în viitor printre fantasme… dar fără a te afla.

În Drumul meu cad frunzele Destinului în arămiul vremii,
sub vuiet surd și lacom, dând gust de verde crud,
Priviri în Orizont ridic peste întinderi, sub vânturile iernii,
cu tremur ascult vântul, încă sperând să te iubesc… să te aud…

Cu drag, Mishuk

 

Împăcare…

 

Împăcare…

Cheia se răsuci de două ori în yală scoțând un pocnet scurt, și numai trosnetul clanței ce nu voia să cedeze sub apăsare mai tulbura liniștea încremenită din întunericul holului. Era destul de târziu, și totuși chiar și la această oră nepotrivită trebuia să-i vorbească, să-i explice cauzele declinului ce a urmat după acea perioadă neagră de agonie. Și-a pregătit ore în șir cuvintele, dar copleșit de emoții, aproape amețit, se împiedică la fiecare pas, golul din stomac fiind acum mai mult decât un cârcel nervos.

Migrena nopților pierdute prin baruri, înecate în nori de fum și valuri de tărie erau doar premisa unei scuze față de sine în faptul cauzei pierdute. Fiori reci îi acopereau întreg trupul, când, în diminețile târzii. prin geamul ferestrei se răsfira lumina slabă a lămpii de noapte. A mai avut câteva încercări de a se întoarce, dar teama de a nu o speria îl încremenea pe trotuarul de vis-a-vis.

Ieri a aflat de la Radu, că un tip nou în gașcă îi face curte și că ea începe să cedeze. Inima îi bătea intens, dar prin vene nu simțea decât ace reci de gheață ce broboneau în sudoare pe chipul încremenit. Se întoarse în grabă, fără cuvinte pentru amicii de pahar, în cămăruța strâmtă simțindu-și nebunia stoarsă de vlagă, asemeni unui burete. Ce ultimele puteri căută prin sertare scrisoarea ei, pe care Ani, draga de ea, i-o aduse într-o după-amiază la birou
– Alex, ce-i cu tine, unde-ți ții telefonul? De ce nu răspunzi, știi bine că toți ne facem griji, chiar dacă s-a întâmplat… și restul cuvintelor au căzut în gol precum ropotul ritmic al unui șuvoi de apă. O privea inert, fără să înțeleagă murmurul buzelor ei, fără să audă vocea glasului ei, așteptând să termine.
– Mulțumesc, Anuță! Fii pe pace, voi fi bine… vom fi bine, toți. Mulțumesc.
– Alex, ne-ai speriat pe toți. Ea e supărată, dar te-a iertat, și tu știi prea bine. Ți-a scris, pentru că nu mai binevoiești a ne răspunde la telefon. Ai dispărut ca un tâmpit, deși nimeni nu ți-a reproșat nimic.
– Îmi pare rău, Anuță… știi..
– Știu, fraierică! Acum nu fi prost, pune mâna și sun-o! Sau mai bine ar fi să vii acasă, eu cred că te așteaptă. Te iubește, bolovane Te pup și te las, mai am și eu neastâmpărații mei, care parcă sunt leiți frate-meu. Tu i-ai făcut mă, sau eu? Mă suni, da? Haidi pa!
– Mulțumesc, Anuță. Te sun… Pa-pa…

Lacrimile îi curgeau în șiruri pe foaia în care cuvintele se lăbărțau în șiruri pătate de cerneală. Încuiase în mintea lui fiecare cuvânt, fiecare formă de buche, din scrisul oblic-alungit ce picura-n sufletul lui miere și venin. O iubea cum nu iubise niciodată în viață, și simțea că, pentru el, în universul ăsta nu va mai exista o altă femeie. O iubea din toată inima, cu bune și rele, cu bucurii și necazuri. Mai mult de teama de a trăi departe de ea era doar teama de a o pierde ca prostul pe nimic. Își stinse tremurând țigara, își spălă ochii roșii-obosiți, își trase geaca în fugă și ieși alergând din casă. Ușa rămase deschisă, iar camera părea la fel de goală precum sufletul lui.

Se opri în fața blocului, căută în buzunare cheile, închise ochii, trase adânc din aerul rece de iarnă să-și calmeze emoțiile și intră în scară. Nu mai avu răbdare să cheme liftul și porni pe scări. Nouă etaje i se părură prea puține pentru a-și aduna curajul, așa că mai poposi câteva secunde în fața ușii după care intră. Spera că poate o prinde într-una din nopțile albe, când de nevoie, mai zăbovește pe sofa din camera de zi cu ochelarii priponiți spre vârful nasului, rătăcită printre cărțile și caietele ei de cursuri, teme, lucrări și programe școlare.
Știa că va veni și momentul când se va întoarce acasă spășit, și era hotărât să suporte tăcut, întreg vacarmul plin de reproșuri pe care doamna profesoară i le administrează când e prins cu tema nefăcută. De data asta era doar vina lui, din moment ce singur a ales să se închidă și să rătăcească pentru o vreme printre străini.

În casă, o liniște de mormânt și un întuneric ce sfida chiar și cele mai morbide descrieri din romanele lui King. Pe masa din bucătărie câțiva biscuiți cu fulgi de ciocolată erau împrăștiați în jurul unui pahar cu lapte, ușa de la baie întredeschisă și asta pentru că nu și-a făcut niciodată timp să repare încuietoarea, în camera de zi chitarele lui nemișcate, scrumiera plină, iar din dormitor, nicio dâră de lumină. Nu știa dacă să deschidă ușa, dacă să se întoarcă și să renunțe. Îi era îngrozitor de teamă de reacția ce avea să urmeze în momentul în care ea îl va surprinde în casă. Îi era teamă de un atac de panică, dându-și seama că ceea ce făcu el acum, nu era chiar un fapt ușor de digerat. Ceasul trecuse de ora două, în noapte. Se gândi că dacă nu ar fi uitat să-și ia telefonul, poate ar fi sunat. Cu siguranță nu, nici el nu credea asta… dar își mai luă puțină încredere. Deschise ușa încet și intră în cameră.

Dormea adânc și leneș, dar pe chipul ei se putea citi o liniște cald-îmbietoare. Prin fereastră, lumina lunii mângâia cosițele ei castanii, împrăștiate pe cuprinsul întregii perne, și trupul micuț și firav acoperit peste umeri cu pilota albastră. Gleznele dezgolite, lăsau la vedere degetele ei subțiri și lunguiețe pe care înainte de culcare avea obiceiul să le pigulească în joacă. Îi era dor de toate acele obiceiuri, ”ritualuri” și momente comice de noapte bună. Rămase surprins de faptul că nu dormea pe mijlocul patului cum obișnuia atunci când se știa singură. De nicăieri gândul că poate îl aștepta începu să prindă contur. Ca întotdeauna, pufnea în somn murmurând, lucru care îi mai liniști din emoția momentului. Se dezbrăcă în liniște și se întinse pe o parte a patului, cu spatele, ferindu-se să o atingă. Nu voia să o sperie sub nicio formă. Totuși chiar dacă nu o trezea acum, dimineață ce reacție va… Gândul nu avea să-și cuprindă forma de întrebare, deoarece simți sânii, ca mai apoi tot trupul ei cum se lipi într-o îmbrățișare pe sufletul lui… Buzele ei se lipiră într-un suflu cald pe umărul lui, șoptind:
– Te iubesc, fraierică, somn ușor…

Cu drag, Mishuk

Gânduri…

 

Gânduri…

Te scutură de întrebări și lasă-mi semn o urmă-n amintire,
Două cuvinte, un blestem… Chiar dacă nu îți stă în fire,
Lasă-mi în Carte zile întregi de așteptări nemărginite,
Am tot sperat c-ai să înțelegi. Mi-s gândurile obosite…

E iarnă, știu… Ce friguri simți când te deschizi în suflet,
Ce rece cade tocul în cerneală scrijelind surdina unui vuiet,
Să-mi tulbure Tăcerile într-un dreptunghi învins de teamă,
Nu-ți mai surprind ecoul unui plâns, mereu pe ton, în altă gamă.

Te scriu cum nu te-am cunoscut pe cursul literar al vieții,
Așa cum te-am citit când mă trezeai din gândurile dimineții,
În bruma rece de iubire ce ți-o purtam cu tremurul pe buze,
Mă simt asemeni unui scrib, prea vechi să-i cânte unei muze.

Cu fericirea îmbrăcată-n praf, te-ascunzi sub mantia de friguri,
Pierdută-n labirintul monograf, și tu vei învăța ce înseamnă ”singuri”,
Apoi, Ce se ascunde după nori nu poartă în clar, un chip de fericire,
Sunt alte vise în culori, minciuni, iertări… Se duce timpul. Fără tine!

Cu soarta-n palme, dar străini de ea, călătorind prin viață clandestin,
Ne consumăm dorințele de „a avea”… bogați cu prea puțin.
Atâtea bucurii pe dos cumva, ai așezat la mine în gânduri,
Și astăzi parcă te cunosc, tu… Umbră,  ce-mi născui din rânduri.

Cu drag, Mishuk

Rond Nocturn

 

Rond Nocturn

De-ți suflă vântul iernii în Litere cuvinte fără de lumină,
când felinarele iubirii în amorțiri s-au stins la rând, pe rând,
Te întrebi dacă nici Luna nu mai știe cum împărăția ei divină,
a împletit cu întunericul în ploi frânturi de dor în gând.

Mai rabdă inimii un Timp, să-și plângă în taină ultima încercare,
când nefiresc și aspru, festinul nebuniei pare atât de întâmplător,
Urmând pe Calea Frunzelor scăderi și alte semne de întrebare,
ce naște rod pustiului în iz de vis fără de ceas deșteptător.

Ai ațipit cu ochii larg deschiși privind cu taină liniștea geroasă a Tăcerii,
perna de lângă tine odihnind doar locul încă viu pe unde Ea ți-a fost,
Albul de var îngroapă în lacrimi reci singurătatea în care Tu te sperii,
neant al unei alte nopți pierdute în rondul de speranțe și iluzii, fără rost.

Nu-ți tălmăcești din bună-vrere credința trainică, în valuri ucigașe,
oceanul tău se cere limpede și-n vremuri înțesate de furtuni,
Cuvintele-ți curg surde pe albul unor vechi, prea vechi răvașe,
dar sufletul tău macină făini diverse dragostei de oameni buni.

De-ai ști să ierți, întâiul te-ai ierta, și poate împăcat ai merge mai departe,
Dând chip și Amintirii ca ultimă povară, să poarte ochii Zânei de care ispitești,
În stihuri potrivite, din dragoste în versuri, să-i întrupezi în cânt, o carte,
Rondul Nocturn al unei vechi iubiri din care nu te regăsești…

Cu drag, Mishuk

Tu știi…

 

Tu știi…

Tu știi că-mi este dor de tine și-ți vreau Cuvântul înapoi,
Și câte nopți treceau sublime, când gândul îmi era la Noi.
Când te găseam, mereu departe, cu ochii plânși și glas scăzut,
Când încercam să-ți trec prin șoapte, ți-eram străin. Și te-ai temut.

Tu știi că te întâlnesc de-o viață prin Lumi în care n-am Trecut,
Prin fum, vâltori, te pierd în ceață, și tot te caut neîntrerupt.
Aceeași Tu, doar din privire te recunosc sub orice chip,
Dar te desprinzi când Timpul vine în firul galben de nisip.

Tu știi că te vedeam Regină prin universul nostru scris,
Pe o scenă ce n-avea cortină de care însă te-ai desprins.
Cuvintele-mi tăcură toate, cerneala se uscă pe toc,
Și Lumea merse mai departe în alte roluri, un alt joc.

Tu știi că mă lipsești de gânduri, de bucurii sucite-n rost,
Ce litere să-ți pun în rânduri când despre mine spui… ”Ai fost”.
Am fost, e adevărat, o formă, inefabil, un Trecut,
Pe care fără nici o noimă l-ai rătăcit și s-a pierdut.

Tu știi cum zbiară în Tăcere din lanț, o inimă căzută-n jug,
Cum ard cuvintele în fiere ca vrăjitoarele pe rug?
Tu poți să-mi iei din noapte luna, când soarele pe cer e stins,
De stânci m-a prăvălit furtuna, când orb am fost, iubind un vis.

Tu știi ce dragoste nebună îmi poartă sufletul pe valuri,
Te-am pus la inimă stăpână cătând în zări, pe mare, maluri,
Cătând să îmi răzbesc spre tine focul moștenit din zodii,
Ce-mi fierbe sângele-n suspine precum sămânța unei rodii.

Tu știi că-ți sunt îndrăgostit, dar las Tăcerea să ne rupă,
În altă Viață ni-e sortit, în asta însă e doar luptă.
Tu știi c-aș vrea să-ți fiu aproape, aș vrea să te aud din nou,
Cuvântul meu, răspuns la șoapte, ca un ecou spre alt ecou…

Cu drag, Mishuk