Ghinda (o altfel de poveste)

… Preț de un oftat prelung, luna își feri chipul îmbrățișând cerul într-un întuneric profund și adânc. Lipsită de lumina palid-gălbuie, închise ochii subțiindu-și gândurile ce-i împiedicau pașii spre înainte. Tremurul tăcerii era sfâșietor și crud, doar când și când, câte-un tril amorțit de greier, își găsea sfârșitul în ciocul rece al vreunei păsări de noapte, răsărită parcă din neant. Poteca îngustă, o rătăcise într-un desiș ce-i închise calea, plină de rămurele și tufe țepoase ce îi scrijeliră brațele și gleznele până la sânge, cufundând-o în teama nopții. Era singură la marginea pădurii ce parcă a înghițit-o în negura ei, și totuși, pe alocuri, câte un luminiș îi  oglindea chipul în naltul Universului dându-i speranță. 
Privi din nou spre cer întrebătoare, dar frica nu-i lăsa în Cunoaștere puterea Cuvântului.  Și totuși, De Ce?
Acolo sus, ea însăși avea până nu demult, un loc al ei, în care simpla-i menire era să strălucească abisal. N-a mai răbdat indiferența, și în zorii unei nopți întârziate ”a căzut” între muritori, lângă El… O Inimă de Gheață cunoscu pentru întâia oară vibrația vie a unui Puls. O singură scânteie fu îndeajuns să nască Văpaia Focului care-n urgia ei, în trei Picături de Roșu, a însemnat în Eternitate păcatul. Viața îi pătrunse-n carne, dând Căldură și Culoare, roșu în obraji și sânge în vene. Un ceas și mii de secunzi a rupt din sine, sub mângâierea și sărutarea pătimașă a dragostei ce a înălțat-o pentru întâia oară peste Orizont. Ochii îi erau aprinși ca doi tăciuni în jar, iar părul auriu exploda-n lumină. Dar era încă noapte și Tatăl ei întotdeauna, Pretutindeni, veghea la rânduiala firească a lucrurilor. Timpul, nemilos din fire, în barba-i înălbită și murmur arțăgos trăsni cu Fulger în iubirea ei, atins adânc, în Ordinea lui Ancestrală. Pentru întâia oară cunoscu Durerea și inima i se rupse-n două: Ură și Frică.
Alerga, nestăpânită, cu lacrimi de rouă peste petalele florilor ce-și înălțau fruntea spre Viață. Alerga, cu dor și dorință de răzbunare spre ultima lumină din viața ei. Îl va lipsi de cel mai de preț lucru din infinitul existenței lui Nemărginite, Sufletul Ei.
Nu mai e mult, își spunea, îmbărbătându-și trupul istovit de dureri și oboseală. Pe sânul ei stâng, cădeau vineții semnele ultimelor trei încercări, pline de otravă.
Se opri, simțind că toată goana nebună, nu-i va ajuta cu nimic. Drumul spre Marginea Firii, e drumul Cunoașterii, unde fiecare gură proaspătă de aer, te va aduce  într-un final mai aproape cu un pas de Răspuns. În vis, Pomul Vieții i-a arătat Calea Nopții, Ea singură izbutind să treacă peste toate cele nouă încercări… Își șterse lacrimile, și cu glas scăzut, ridică vocea blând spre ceruri: Iartă-mă, Tată… Am viața mea…
Aerul umed și rece, prevestea iminenta cădere a zorilor, secundă în care totul se va sfârși, luându-i ultima suflare. Timpul, acum dușmanul ei cel mai crud, îi alerga înainte furându-i veșmântul întunericului. Ea însăși sub țesătura albă, dar tot mai zdrențuită, nu părea a fi mai mult decât o umbră rătăcită în pasul Ecoului. ”Secunda” a fost blestemul Ei, ferită-n  Ramura Păcatului, peste care ”Minuta” s-a aruncat, lipsind-o de privirea Bătrânului Etern. Din iubire și-a adunat necazuri, jertfindu-și nemurirea pentru o clipă de patos. Dar nu regreta nimic și fruntea-i stătea dreaptă în vânt…
Nu mai e timp… Soarele era cu o palmă deasupra zării și trupul ei tot mai frânt. ”Ce-ți dorești e lângă tine…” atât a apucat să învețe în scurta ei
Vântul se potoli, și parcă în depărtare, auzi freamătul Chemării. Era atât de aproape, dar în fața ei de peste orizont săgeți aurii picurau flămânde, foc în carnea ei. Cu lacrimi în ochi, zâmbi îngenunchind în fața Mărețului Copac.
”Am ajuns, Stăpâne. Mă iartă pentru al meu păcat, dar mă primește și primenește rogu-te această ultimă-mi scânteie, Sufletul Meu… Curând voi fi Cenușă, dar am iubit și nu vreau să îmi pierd căldura inimii ce-mi naște Dorul. O eternitate în haos nu prețuiește cât o clipă de Fericire… Și fericirea se plătește-n lacrimi.”
O lacrimă se smulse-n scoarța rugoasă a copacului și Soarele o îmbrățișă cu toată lumina lui ștergându-i trupul în vânt….
Glasul Timpului răsuna cu Tunet de furie și de durere, între copacii înclinați sub vâjul plin de nerv al furtunii… Copacul Vieții stătea drept în calea Timpului, mândru și falnic Stejar.
Între rădăcini, ferită, o Ghindă știa Răspunsul la Toate întrebările Inimii. Numele ei de Stea, va fi etern lipsit de strălucire, și toată viața ei se contopește cu izul cenușiu al acestei ultime nopți, dar numele ei de Suflet va dăinui ca o poveste din vremuri de demult pe buzele tuturor îndrăgostiților. ”Te Iubesc!!!”…

Livada…cu Meri (partea a treia )

… Şi Soarele, vărsând cuţite seci de foc, domină albastrul infinit al cerului. Atât de sus, îl simt sălbatec, lipsit de milă, în încercarea nefirească de a-mi topi din start orice gând de a mă opune stării inerte. Cu glasul mut, dar aspru şi fierbinte, de-a curmezişul îmi taie calea şerpuită din braţele destinului…

Mă oprii o secundă să-mi scutur sudoarea de pe tâmple, privind prin arşiţa flămândă spre nesfârşitul drumului ce-mi stă înainte. Nici un freamăt, nici un murmur, nici o adiere de vânt nu pare a îndrăzni să tulbure ceasul de tihnă a zeului suprem. Şi totuşi, cumva, preţ de o clipă, un oftat prelung străpunse adânc, ca un cuţit, pieliţa tăcerii…

Liniştea se aşeză rapid, din nou, în braţele naturii, precum o jună copiliţă în braţele primei iubiri. În mintea mea descoperii, uitate, frânturi colorate dintr-un tablou pe care l-ai pictat grăbită într-un timp ce parcă pentru noi a fost prea scurt. Aceleaşi pânze albe înecate în ulei de vopseluri, mai gros sau mai subţire, îmi aduceau aminte de toanele de dimineaţă cu care îmbrăţişai mereu cu patos un nou început.

… O carte veche, cu scoarţele roase, îmi apasă pulsul pieptului găsindu-mi privirea rătăcită undeva prin marea de vise a nesfârşitului albastru. O toropeală fierbinte îmi învăluie mintea răscolită de valuri în calmul molcom al liniştii de după furtună. Grăbit, în căutarea Celui Care Este Al Meu, un vis cu Tine, cu Noi, agăţaţi de-un colţ de lună printre stele, mi-am risipit întreaga energie luptând cu morile de vânt…

…Dar iată cum, de nicăieri, te-ai pornit ca un vânticel răzleţ, stârnind rumoare ca printre frunzele unui veşnic stejar obidit de gânduri. Un zâmbet efemer, crăpat de sare, uscat de sete, se scurse încet pe chipul meu îmbătrânit parcă înainte de vreme. Mă răcorii uşor cu adierea ta obraznică, un iz de fructe coapte ce îmi amăgiră simţurile, trezindu-mă din agonia visătoare cu flacără dorinţei de a-mi isprăvi povara, reaprinsă. Te simt tot mai aproape acum când ştiu că un singur pas îmi mai  lipseşte până la tine, un pas ce poate va dura o veşnicie, un pas ce îmi e inevitabil. Îmi eşti aproape.

Şi iată cum te zăresc, Undeva, în Orizont, prinzându-ţi foşnetul trupului zvelt şi freamătul glasului calm în unduirea braţelor înălţate spre cer. Un dans pe care tu mi-l cânţi,  pe care cu atât amar eu nu l-am auzit, neştiind  s-ascult.

De aş mai avea o clipă să te ajung, dar vijelia se porni.

–   Hei tu, trezeşte-te. Ce visezi?

Ameţit, în buimăceala visului pierdut încerc să mă fixez în decor… Un zâmbet larg,  de pepene roşu, lângă mine, strălucea eclipsând ultimii zori ai lui Gustar. Sunt fără cuvinte în faţa unei imagini la care am râvnit întotdeauna…  

–   Măi băiete, te-ai trezit?! Ce-ai de mă priveşti aşa? Hai, spune, de ce râdeai în somn, ce ai visat?!?

Mă scutur de somnul ce încă-mi îmbie genele şi privesc uimit, fixat, în ochii măslinii, ce ard de curiozitate să-mi citească gândurile cele mai tainice. Cu o explozie de fericire răbufnesc strângând-o în braţe ca şi când ar fi fost…

–   Neaţa, Meri, bine te-am găsit!

 

SFÂRŞIT

Iubire în fracţii

„Ai timp?” – ce sec răsună această mesaj, şi totuşi speram că poate aşa voi rupe câteva minute din agonia sufocantă a acestei zile, câteva clipe din răgazul tău, spre liniştea mea. Şi totuşi se pare că nu ai, aşa că nu-mi mai rămâne decât să mă întind cu faţa către soare, să închid ochii, şi să-mi las visele să-mi inunde cerul.
Atunci ai venit, ai găsit timp, şi te-ai lăsat dusă în ritm de vals, printre rânduri. Te purtam de mână, pe malurile Dâmboviţei într-o plimbare fără de orizont, cu privirea pierdută în faţa paşilor măsuraţi cu atâta teamă, de frică să nu îmi descoperi tristeţea din ochi.
Era încă devreme, dar totul părea aşa de târziu, iar tu râdeai, necăjindu-mi sufletul cu starea ta aprigă de veselie. Te sărutam din când în când, ca un copil a cărui purtare era lesne de înţeles. Te doream, dar tu nu aveai răbdare să citeşti o întreagă poveste de dragoste rătăcită în ochii mei. Toate gândurile-ţi curgeau sub semne mari de întrebare, pentru că pe-atunci credeai, cum crezi şi-acum, că totul a fost o mare minciună. Şi poate că a fost, eu însumi minţindu-mă singur, cu atâta amar, încredinţându-mă ţie. Şi dacă crezi că-mi pare rău acum că am ajuns să te iubesc, te înşeli…
Cu ochii pe ceas şi resemnare în suflet, mă trezesc grăbindu-mă să nu întârzii mai mult decât de obicei. De fapt, toate aceste întârzieri au devenit o obişnuinţă chiar şi pentru ea, Raluca fiind o fire destul de răbdătoare iar eu destul de zăpăcit încât să mă repet constant. Poate ar fi cazul de data aceasta să-i fac o mică surpriză, eventual câteva flori, o ciocolată ar mai îndulci momentul teribil.
În goana nebună spre metrou am uitat cu totul de marele plan şi iată-mă în faţa ei cu o mină vizibil vinovată. Ştiu că orice minciună ar fi de prisos aşa că mă lipsesc de eventualele scuze stupide şi-mi las soarta în mâinile destinului, şi-al ei.
– Bună Raluca, şi scuze. Am întârziat…şi azi.
– Ştiu Iulian, am observat. Dar tu dacă nu întârzii înseamnă că ai o problemă, şi m-ai îngrijora. Boem ai fost mereu, aşa că nu-i nimic obraznic, să mergem dar.
Nu îndrăznesc să o supăr mai mult decât se poate citi în ochii ei, aşa că o urmez, până în dreptul unui magazin de instrumente muzicale, în faţa căruia ne oprim. Expresia exagerat de mirată de pe chipul meu îi genera o satisfacţie totală.
– De ce intrăm aici, Raluca? Am corzi să ştii, şi nu-mi mai trebuie nimic, muzical vorbind.
– Iulian, alege-mi o chitară.
– Poftim???
– Da, Iulian, o chitară. Din felul în care te cunosc şi din câte mi-ai povestit avem o singură şansă. Aşa că te rog, alege-mi o chitară cu tot ce-i trebuie şi păstrează-ţi curiozităţile pentru mai târziu. Avem timp şi de întrebări şi de răspunsuri.
Zâmbesc oarecum fericit dar încă contrariat şi fascinat de întregul mister al acestei enigme. Ce gânduri se ascund în mintea ta, Raluca!? Mda…
Cu chitara cea nouă în spate, arăţi atât de ciudat, haios, şi cu toate astea îmi stârneşti o aprigă curiozitate. Noua oprire ce are să urmeze era chiar barul prin care eu îmi făceam veacul şi de care până azi, nici nu voia să audă.
Două beri, o masă retrasă într-un colţ uitat de lumină şi patru ochi ce încearcă să se citească dincolo de cuvinte.
– Iulian, e timpul să întrebi…
– Ştiu Raluca, dar cred că mai bine am răbdare…Aştept.
– Nu-mi place când mă priveşti aşa, încruntat, cu ochii mici, te simt ca şi cum ai încerca să dai buzna peste gândurile mele… Nu-mi place deloc.
– Scuze atunci, deşi îmi recunosc intenţiile malefice. Atunci de ce chitară, de ce roşie…de ce acum???
– Ai să râzi, dar după cum te văd eu, mintea ta e inundată de sunete, de culori, de vise, de Ea. Şi Ea nu e mai mult decât o muzică pe care doar tu o auzi, doar tu o citeşti şi doar tu o înţelegi. O zăresc în ochii tăi, de fiecare dată când oftezi pierdut în gol şi cazi absent printre gânduri. Ea nu e decât o barcă cu pânze albe în vânt ce pluteşte în derivă, o barcă deasupra căreia aduni mereu furtuni, pe care ai închis-o în mintea ta, printre multe alte lucruri frumoase şi pe care totuşi o ascunzi de lumină în întuneric. Nu i-ai păstrat decât sunetul glasului şi vocea care, când şi când, te aruncă în valuri de dor. Nu reuşeşti să ajungi pe barcă pentru că Chipul Ei l-ai ascuns undeva şi ai uitat. Nu ţi-a rămas decât ecoul  unui nume pe care ţi-l citesc pe buze ori de câte ori ţi le ating, ecoul unui vis străin pe care continui să-l trăieşti la nesfârşit. Şi dacă totuşi muzica e singurul lucru ce te poate trezi din continua visare, mi te poate aduce din neant, voi învăţa să vorbesc pe limba ta, în sunete… Şi poate aşa, vei învăţa la rândul tău să deschizi ochii, să mă priveşti şi să mă vezi aşa simplă cum sunt eu, a ta. Poate aşa vei învăţa să mă iubeşti dragul meu…