Capricii de Leu (Partea I)

…În ochii tăi tulburi, ard ca un blestem al cărui descântec nu mai are nevoie de cuvinte. Văd focul viu, plin de nerv ce-ţi mistuie răbdarea, ce-ţi tulbură privirea, ca o furtună-n miez de vară, cu mii de fulgere, dar lipsită cu desăvârşire de explozia cutremurătoare a vreunui tunet. Fără cuvinte, te-ai aşezat în pat şi ţi-ai deschis caietul pe care totdeauna îl deschizi atunci când vrei să îmi arăţi cât de mult te doare. Toate acele lacrimi ce cad acum în brazde reci pe obrajii rumeni, printre rândurile veşnic colorate, în roz, mov şi verde, nu fac altceva decât să îmbine ura şi iubirea ce mi le porţi în pete mari albăstrii.
„E cea din urmă oară când te privesc, şi nu găsesc un cuvânt măcar, un singur cuvânt în ochii tăi să merite toate câte le-am îndurat din suflet pentru tine…dar cu toate acestea nu pot să încetez o clipă, să  te iubesc!”
Am tras încet uşa în urma mea, ştiind că e o cale fără întoarcere, că las acolo o mare parte din mine, o parte ce o voi pierde şi îmi va lipsi pentru totdeauna. Las Treptele fără număr, inegal să mi se scurgă sub paşii grei şi obosiţi, cu toate gândurile ce îmi zvâcnesc sub tâmpla fierbinte, în aburii unei furtuni ce încă nu şi-a dezlănţuit vâltoarea…
Şi Plouă…
Plouă cu stropi mari şi reci ce cad pe fruntea mea ca o durere seacă, până în cel mai adânc colţ de suflet. Mi-e teamă să mai fac vreun pas când ştiu că poate aşa am să mi te pierd pentru totdeauna. Aş vrea să mă întorc, să-ţi cer iertare, să plâng pe genunchii tăi aşa cum am făcut de fiecare dată când unul dintre noi a greşit. Şi cerul este negru şi întunecat, brăzdat când şi când de cuţite de lumină, dar vocea lui mă-ndeamnă să fiu cuminte, cu răbdare, şi să-mi urmez calea pe care sorţii au hotărât-o pentru mine.
Prin ploaia deasă, cu ochii închişi, cu lacrimi pe obraji, mă depărtez de tot trecutul fără să-mi caut un viitor. Nebunia furtunii îmi însoţeşte gândurile fără de ţintă lăsându-mă gol şi străin de mine însumi…
E timpul să merg Acasă…
În jilţul meu, trăgând din pipă, îmi dezmorţesc sufletul de rănile trecutului. Un ceai de tei fierbinte mă face să zâmbesc ploii ce-mi bate în geam cu furia femeii ce-şi simte cauza pierdută. Sunt singur cu ale mele gânduri, şi niciodată liniştea nu mi s-a părut mai amicală ca în această seară de Paşti. Să fie oare de vină resemnarea sau să fie numai calmul, liniştea de dinaintea furtunii? Voi afla curând…
Să mă redescopăr cu siguranţă nu-mi va fi greu, dar să te găsesc în spatele a doi ochi limpezi de verzi, credeam că va fi imposibil. Zâmbetul tău se reflectă în mintea mea ca o primăvară timpurie, sub care cireşii au prins să înflorească. Sunt ameţit de toate aceste miresme cu care mi-ai înconjurat sufletul şi inima-mi vibrează intens sub presiunea fiecărui gând ce mă duce spre tine. Toate acele nopţi pierdute printre cuvinte care mai moi, care mai senine, mi-au readus liniştea şi odihna de care aveam nevoie. Apoi ai venit ca un şoc, cu acel „ceva”, ce avea să mă facă să conştientizez, că iubind-o pe EA voi ajunge să te cunosc pe TINE. Da Raluca, m-ai ameţit şi m-ai zăpăcit, mi-ai adunat toate visele la un loc şi le-ai pus în ordine, dar într-o ordine a TA. Mi-ai dădăcit gândurile rele, cernindu-le în patru vânturi şi totuşi mereu ai găsit că e loc de mai mult. Nu sunt deloc aşa cum poate ai vrea tu să fiu, dar asta nu te va opri să cauţi în mine idealul tău. Mi-e frică şi mă ascund de tine, pentru că o parte a ta îmi va aminti mereu de EA. Zâmbesc şi mă întreb… „Raluca, străine-ţi sunt oare, toate acele Capricii de leu???”

Epistolă matinală

”O explozie de cuvinte îngrozitoare şi lacrimi, de priviri de gheaţă pierdute-n lava ochilor tăi fierbinţi, şi-ntr-o clipită castelul nostru de nisip se prăbuşi. În mai puţin de o secundă totul fu şters cu buretele. Tu, Eu sau Noi, acum nu mai există. În urma ta rămase doar acest drum drept, spre capătul pământului. Un drum pustiu lăsat in straja plopilor uitaţi de vreme. Tacit, scrutez orizontul ce se deschide cuprinzător în jurul meu, într-o linişte abstractă, apăsătoare,  şi unde doar răcoarea dimineţii îmi temperează teama din preajma necunoscutului. Aş vrea să ţip, să fug, dar ştiu că n-am să pot şi că nu trebuie. O parte din mine e legată de locul acesta în care tu m-ai închis.În sufletul meu nu-i cald, dar nici nu bate vântul. Nici ploaia lacrimilor arse de furtunile pe care tu le porneai din senin nu bate. Nici arşiţa zilelor secetoase în care lipsa ta îmi usca sufletul si-mi sufoca suflarea nu mă mai atinge.  Am în faţă drumul Libertăţii şi sunt liber…dar nu sunt fericit!”

Ca un fior rece, un freamăt imi răscolea simţurile. Deschisei ochii tulburat cu teamă tremurândă. Ştiam că la capătul drumului te voi găsi tot pe tine, stând  acolo ghemuită, tihnindu-ţi somnul de peste noapte aşteptând încolăcirea braţelor mele. E încă prea devreme să mă trezesc. Lumina întârzie dinadins să apară prelungindu-mi agonia visătoare în teribilul neant.
Am drumul în faţă şi totuşi ezit să pornesc. Luceferii de ziuă sclipesc năucitor ca o chemare.
Şi totuşi…mă întreb la ce bun atâta libertate, dacă n-ai cu cine s-o împarţi?