De-ar înflori cireșii toamna, prin faldurile arămii, Ți-aș recompune toată drama, ce o ascund în poezii. Pe linii lungi, atent la curbe, te-aș alinta cu un oftat, Uitate simfonii nocturne, le-am retrăi visând curat.
De-ar înflori cireșii toamna, cu fir subțire de mătase, Ți-aș prinde de prin margini rana, ce Timpul nefiresc ți-o arse. Scrutând amarnic, tot pustiul, în care nu ne-am regăsit, Am șterge singuri arămiul, uitând caimacul în ibric.
De-ar înflori cireșii toamna, pereții n-ar mai zace goi, Albul de var s-ar stinge seara, pictat de setea dintre noi. Ți-aș fi furtună, ploaie caldă, te-aș toropi cu sărutări, Un freamăt trupul să ți-l piardă, uitând de tot, de depărtări.
De-ar înflori cireșii toamna, un singur lucru aș mai scrie, Îmi las uitării toată teama, ești ultima mea simfonie. Să-mi cânți în orice dimineață, în versuri albe, tot ce vrei, Iar eu să te ascult o viață, sorbindu-ți ochii…Lorelei…
Luna îmbracă cerul. O minge mare, un galben șters, stă deasupra mea privind parcă cu dojană spre mine, certându-mă în tăcere: ”Ce aștepți copile, de ce nu te duci acasă?”
Acasă nu mă așteaptă Nimic. De ce să plec acum, când Nimeni nu mă alungă?
Aici am Negrul absolut de pretutindeni ce îmi cade mantie pe umeri, am Melancolia singurătății unui vis de vară și acel val nemărginit de tristețe ce mi se scutură pe gene. Azi nu plouă, și dacă ar ploua oricum nu ar conta, nu vede nimeni…
Aceleași 3 lumânări, pe care le-am pierdut pe treptele reci rândul trecut, își plâng astăzi lumina arzând în mângâierea caldă a vântului. Copacii tremură în foșnet bătrân, dar nu mă ceartă. Ei mă-nțeleg și-mi știu lipsa Ta. Citesc…
Lorelei, mai ții tu minte unde am fost noi ultima dată?
Sunt iarăși sus, aici pe culmea dealului, privind aleile pustii, gândindu-mă la naivitatea mea copilărească. Atâtea cuvinte au căzut reci, ca niște ploi aride, și ne-au uscat în suflete, secătuindu-ne Darul de a fi Buni unul spre celălalt.
Lorelei, mai ții tu minte când spuneam că nu vreau să pleci, că n-am să te las să pleci… Nu am făcut-o. N-am renunțat la tine o secundă, ți-am lăsat în schimb liniștea de a fi Tu, cu Tine însăți. Și poate așa vei găsi și Timp să-mi ierți păcatele fără de vină. Sunt cuminte, cum tu spuneai ,dar îți sunt cuminte asemeni unei umbre ce-și caută lumina să-și prindă chip…
Tu, Lună, care stai pe ceruri, știi tu oare drumul cel mai drept spre soare?
Lorelei, mai ții tu minte ultima scrisoare? Așa am simțit atunci, așa te simt și acum. Îmi zâmbești în fiecare zi, în toate minutele pe care le adun privind în tine. Și parcă ești mai frumoasă de cum te știam, și-mi strălucești în suflet.
Eu n-am să calc pe umbre, dar am să-ți ascult toate acele cuvinte care vin înspre mine. Fie ele bune, fie ele rele, am să te învăț tot mai mult. Și chiar de nu-mi vei mai veni vreodată alături, să știi că eu nu ți-am plecat.
Lorelei, mai ții tu minte Gara de Nord?
De data asta, nu am să mai rătăcesc…
Melancolii Nocturne 