Nocturnă (Rugăciune diafană)

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 4:

Nocturnă (Rugăciune diafană)

Nocturnă, Luna, ferit și-ascunde-n nouri chipul,
răpindu-mi ultima frântură de magică Lumină.
Iar Anima și Animus despart în inimi Timpul,
fragil, lăsând iubirii dragostea sangvină.

M-ai scuturat timid, în mii de gânduri și de vise,
precum un vânticel pierdut de terna, rece iarnă,
Prin ramurile amintirilor de zi cu zi promise,
privesc acum spre viitor. Cu grijă și cu teamă…

Ți-aș scrie vers în rânduri, râuri line de cuvinte,
dar ochii tăi subțiri, făr de clipiri au amorțit,
Iar Șoapta mea se scutură succint în iz de scrinte,
și molcom se scoboară pe chipul adormit.

Cald, mă gândesc cum liniștea încă adânc apasă,
pe buzele din care cu dor hrănit am fost,
Încerc să te aduc din suflet, lângă mine, Acasă,
ca Universul nostru să ia contur din toate, adăpost.

O foaie mult prea albă, ne împarte Lumile în două,
așteaptă doar cerneluri, să înșiruim un gând,
Răpind dintre cuvinte această viață nouă,
cum în eternitate o înlănțuim în rând, pe rând.  

Te-aș revedea Divină, în întreaga-ți strălucire,
cu tâmplele senine zâmbind în zori de zi,
Când din amarul clipei sorbi-vei fericire,
și-mi vei ierta păcatele când îți voi greși.

Demult de Miezul Nopții îmi ești așa departe,
iar zbuciumul din suflet nu-l pot lega de chei,
Închide-mă în suflet, cea mai din urmă Carte,
și poartă-mă alături în anii tăi și ai mei.
                              … în anii buni, în anii grei.

La mulți ani, minunata mea Viviana…
Cu drag, Mishuk.