Capricii de Leu (Partea I)

…În ochii tăi tulburi, ard ca un blestem al cărui descântec nu mai are nevoie de cuvinte. Văd focul viu, plin de nerv ce-ţi mistuie răbdarea, ce-ţi tulbură privirea, ca o furtună-n miez de vară, cu mii de fulgere, dar lipsită cu desăvârşire de explozia cutremurătoare a vreunui tunet. Fără cuvinte, te-ai aşezat în pat şi ţi-ai deschis caietul pe care totdeauna îl deschizi atunci când vrei să îmi arăţi cât de mult te doare. Toate acele lacrimi ce cad acum în brazde reci pe obrajii rumeni, printre rândurile veşnic colorate, în roz, mov şi verde, nu fac altceva decât să îmbine ura şi iubirea ce mi le porţi în pete mari albăstrii.
„E cea din urmă oară când te privesc, şi nu găsesc un cuvânt măcar, un singur cuvânt în ochii tăi să merite toate câte le-am îndurat din suflet pentru tine…dar cu toate acestea nu pot să încetez o clipă, să  te iubesc!”
Am tras încet uşa în urma mea, ştiind că e o cale fără întoarcere, că las acolo o mare parte din mine, o parte ce o voi pierde şi îmi va lipsi pentru totdeauna. Las Treptele fără număr, inegal să mi se scurgă sub paşii grei şi obosiţi, cu toate gândurile ce îmi zvâcnesc sub tâmpla fierbinte, în aburii unei furtuni ce încă nu şi-a dezlănţuit vâltoarea…
Şi Plouă…
Plouă cu stropi mari şi reci ce cad pe fruntea mea ca o durere seacă, până în cel mai adânc colţ de suflet. Mi-e teamă să mai fac vreun pas când ştiu că poate aşa am să mi te pierd pentru totdeauna. Aş vrea să mă întorc, să-ţi cer iertare, să plâng pe genunchii tăi aşa cum am făcut de fiecare dată când unul dintre noi a greşit. Şi cerul este negru şi întunecat, brăzdat când şi când de cuţite de lumină, dar vocea lui mă-ndeamnă să fiu cuminte, cu răbdare, şi să-mi urmez calea pe care sorţii au hotărât-o pentru mine.
Prin ploaia deasă, cu ochii închişi, cu lacrimi pe obraji, mă depărtez de tot trecutul fără să-mi caut un viitor. Nebunia furtunii îmi însoţeşte gândurile fără de ţintă lăsându-mă gol şi străin de mine însumi…
E timpul să merg Acasă…
În jilţul meu, trăgând din pipă, îmi dezmorţesc sufletul de rănile trecutului. Un ceai de tei fierbinte mă face să zâmbesc ploii ce-mi bate în geam cu furia femeii ce-şi simte cauza pierdută. Sunt singur cu ale mele gânduri, şi niciodată liniştea nu mi s-a părut mai amicală ca în această seară de Paşti. Să fie oare de vină resemnarea sau să fie numai calmul, liniştea de dinaintea furtunii? Voi afla curând…
Să mă redescopăr cu siguranţă nu-mi va fi greu, dar să te găsesc în spatele a doi ochi limpezi de verzi, credeam că va fi imposibil. Zâmbetul tău se reflectă în mintea mea ca o primăvară timpurie, sub care cireşii au prins să înflorească. Sunt ameţit de toate aceste miresme cu care mi-ai înconjurat sufletul şi inima-mi vibrează intens sub presiunea fiecărui gând ce mă duce spre tine. Toate acele nopţi pierdute printre cuvinte care mai moi, care mai senine, mi-au readus liniştea şi odihna de care aveam nevoie. Apoi ai venit ca un şoc, cu acel „ceva”, ce avea să mă facă să conştientizez, că iubind-o pe EA voi ajunge să te cunosc pe TINE. Da Raluca, m-ai ameţit şi m-ai zăpăcit, mi-ai adunat toate visele la un loc şi le-ai pus în ordine, dar într-o ordine a TA. Mi-ai dădăcit gândurile rele, cernindu-le în patru vânturi şi totuşi mereu ai găsit că e loc de mai mult. Nu sunt deloc aşa cum poate ai vrea tu să fiu, dar asta nu te va opri să cauţi în mine idealul tău. Mi-e frică şi mă ascund de tine, pentru că o parte a ta îmi va aminti mereu de EA. Zâmbesc şi mă întreb… „Raluca, străine-ţi sunt oare, toate acele Capricii de leu???”