Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 5: Cea Mai Frumoasă Parte Din Mine…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Împreuna am descoperit cât de albastru este cerul și cât de cuminte este vântul…Mai știi cum am adunat împreună stelele nopții în buzunare ca să alungăm întunericul pe care îl purtam  în suflete? Nu ai venit ca să pleci, cum nu am venit să te alung.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Ai crescut repede, intens și ai ajuns sa arzi cu flacără vie, caldă, fiecare secundă din viața mea. Nu știu cine ești cu adevărat dar te cunosc de-o viață. Simt că am puterea să-ți fiu ce ai nevoie atunci când nu mă poți avea. Și n-a fost greu să îmi găsesc drumul.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte care se teme de toți și de toate, de tot ce o cuprinde, de toate ce nu sunt. Tremură frivol sub lumina soarelui, pentru că noaptea e singura vină ce-i poate feri ochii de săgețile ce cad otrăvite de pretutindeni. Și ești tu, cea care-mi ascunde ploile din suflet lăsându-mi ochii limpezi  și curați.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte pe care nu o să o am niciodată, pentru că nu ești și pentru că nu vrei să-mi fii. Ești acea parte copil, ce mă face pe mine să-mi amintesc maturitatea unei vârste pe care nu vreau să o trăiesc și nici să o resimt. Ești acea parte din mine ce mă face responsabil și mă trezește GOL în fața unei realități și al unui destin pe care nu vreau să-l accept. Ești partea târzie a unui cutremur intens. Ultima replică.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Tu ai deschis cu adevărat ochii, și vreau să cred că ai văzut cu adevărat puțin din ceea ce sunt și cine sunt EU. Ești singura parte ce mi-a citit în suflet și a găsit ceva cu adevărat Frumos. Te-ai oprit când mai aveai o pagină doar și legai în sfoară primul capitol. De nu ți-ar fi frică, ar fi păcat iar de nu ar fi păcat… m-ai strânge în brațe. Niciodată nu am crezut că iubirea poate cântări atât de mult între doi oameni… ce se simt jumătăți.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și ar fi timpul să te descopăr, mai repede, mai curând. Trebuie să învăț să citesc din tine acele litere scrise de-o șchioapă în caractere ce nu le cunosc. Trebuie să-ți învăț alfabetul, să-ți întorc slovele și să te aduc acasă. Nu pot să te pierd a doua oară…

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și te iubesc. Dar tu nu vrei să știi, tu nu vrei să auzi, pentru că iubirea mea îți face rău și tu ai un cu totul alt destin. Ești sigură că faci ce trebuie? Sau poate nu pun întrebarea cum se cuvine… Poate trebuie să lupt pentru tine, să mă zbat, să te cuceresc asemenea unei redute, unui zid puternic ce apără o singură comoară: domnița inimii mele.

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Și nu trebuie să plângi sau să suferi niciodată. Pentru că tu ești acea parte pe care eu o numesc FERICIRE. Ieri ai plecat de lângă mine și nu m-am supărat. Mi-ai spus că sunt un nebun frumos, m-ai sărutat și ai plecat. Dar oare cât ai vrut să pleci??? Am rămas momente în șir privind locul gol de lângă mine, iar eu încă-ți simțeam căldura și pulsul inimii ce-ți zvâcnea presându-mi pieptul. Încă îți purtam pe umeri restul lacrimilor ce s-au prelins din ochii umezi când îmi încolăceai cu putere gâtul strângându-mă în brațele tale micuțe. Ești o copilă… după tot ce-a fost. Îmi vine să țip: UNDE EȘTI???

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Acea parte ce-mi simte cu adevărat lipsa și tremură de dorul meu. Așează gânduri pe hârtie la lumina unei lumânări, în toate despre mine. Și nu are liniște și se precipită, și cade ca apoi să se ridice căzând din nou. Și toate astea pentru că îi este dor. Și simte că simte ceva și îi este frică să nu fie…mai mult decât poate să dea.   

Ești cea mai frumoasă parte din mine…
Aceea ce a ales să plece. Ești acea parte pe care singur am pierdut-o, pe care azi nu o mai am, dar pe care o aștept în fiecare seară, la ora 8, pe aceeași margine de lume. Mai ții minte unde m-ai întâlnit prima oară? Cu mine ești vântul…

Ești cea mai frumoasă parte din mine… și TE IUBESC! Și-ți sunt cuminte…

endless-love-kristy-urain

Când în şemineu nu arde focul…

…Un ultim ciot uscat mai pâlpâie mocnind în jarul încă fierbinte din gura şemineului. E pe ducă…şi El şi focul.

Din jilţul scorojit, într-un balans continuu, sub povara unui pled albastru, îsi odihneşte bătrâneţea pe fondul unor muzici vechi. Prin ochelarii strâmbi şi fumul alb de pipă un chip boem îşi risipeşte privirea prin geamul veşnic aburit al ferestrei, unde, din când în când se reântâlneşte cu nostalgia vremurilor demult apuse.
Ana era încă copilă pe atunci…S-a născut in casa lui ca din întâmplare. Tot aici a scos şi primele cuvinte, a făcut primii paşi şi tot aici au părăsit-o părinţii ei când nu avea nici trei ani. Din acea clipă toată viaţa lui s-a strâns în jurul a doi pumni micuţi, o gură mare si doi ochi căprui…pe care i-a purtat mereu în suflet.

Era un bun povestitor deşi în lume era recunoscut ca fiind un mut veritabil. Poveştile din viaţa lui de matelot l-ar fi uimit şi pe teribilul Jules Verne. Şi Ana îi sorbea pofticioasă cu ochii mari fiecare cuvănt. „Când eram june matelot…” erau cuvinte ce sunau atât de melancolic în glasul răguşit dar totuşi viu, printre valurile de fum şi musteţile cărunte…şi valsul amintirilor îşi depănau povestea lent. Nimic nu îi făcea bucurie mai mare decât râsul fistichiu şi zgomotos al fetei, bujorii din obraji şi strângerea braţelor ei plăpânde.

Dar anii treceau, Ana creştea, iar barba lui se-ncărunţea, şi părul său se înălbi ca neaua. Alte poveşti îşi căutau tâlcul şi totodată naratorul. Primul prieten, prima dragoste şi apoi toate celelalte îi intunecară o parte a fericirii si-i umbriră un colţ din suflet. Apoi, Bătrânul deveni un pic ursuz şi mai retras. Singurătatea îl încolţea cu ghearele-i ascuţite cu fiecare noapte în care nu venea acasă. Stătea la geam în jilţu-i legănat gândindu-se că, şi clipa aceea îşi are rostul ei. Împlinise vârsta libertăţii deşi el nu i-a interzis niciodată, nimic.

Târziu după miezul nopţii, Ana intra în casă de multe ori vuind a fericire fără să ştie nici chiar ea de ce. Era fată mare dar încă un copil necopt. Încerca să-i zâmbească dar tot ce reuşea era o grimasă nefericită. Ar fi vrut s-o oprească, să-i vorbească sau macar să o mai privească o dată, dar cum ar fi putut. Şi zilele treceau pe rând, una câte una, în ton cu anotimpul purtând cu ele tot mai mult pustiu. Şi s-a retras în camera dinspre drum, lângă fereastră, în jiltul vechi-uscat, sub povara pledului albastru, ronţăind frânturi de amintiri senine în faţa unui şemineu în care jarul celui din urmă ciot s-a mistuit.

…Focul s-a stins…în şemineu şi-n suflet…