Mă strâng pereții (în versuri…)

 

S-a întunecat cerul afară și Timpu-mi pare tot mai trist,
Iar Ploaia tinde să mă doară, între pereții goi… Exist.
Lipsit de Armonia vieții, privesc prin geam picurii mici,
Cum vin mereu, tot împreună, stropindu-mi sufletul cu frici.

Mă stâng pereții, plin de vină, mă simt cuprins în golul mut,
Aud doar ploaia ce-n surdină, mă-ndeamnă vocea să-i ascult.
Aceeași melodie veche, pe care-n suflet des o mint,
Atârnă astăzi pe perete și nu mai pot să vreau s-o simt.

Mă strâng pereții tot mai tare, zdrobindu-mi urma de speranță,
Pe Cer, demult nu mai am Soare, furtună-mi este întreaga viață.
Nu plâng de patimi, între gene, deșert uscat, nisip fierbinte,
Dar mâna parcă îmi așterne, pe foaie, lacrimi în cuvinte.

Mă strâng pereții, stau la masă, învârt penița-n călimară,
Și parcă retrăiesc momentul unei vieți, de-odinioară.
Albastrul cald întins pe foaie, în rânduri parcă infinite,
Restrânge parcă într-o doară imaginea unei iubite.

Mă strâng pereții albi… Culoare? Din amintiri adun frântură,
În mine parcă Totul doare cum îmi lipsești TU, azi, din Mână.
Un tunet fremătă în mine, Tăcerea rupe a mea Ființă,
Mă strâng pereții, plec spre tine, c-un zbucium aprig de dorință.

Mă strâng trei cercuri peste suflet, cu fiecare Pas grăbit,
Bătrân și obosit în cuget, mă-ndrept spre-al Vieții asfințit.
De-ar fi să te găsesc Acolo, vom ocoli cumva cărarea…
De nu vei fi, EU – Amintire… Îmbrățișându-ți cu drag,  Zarea.

Morala: Cel ce te iubește niciodată nu te va părăsi chiar dacă-i dai o mie de motive să renunțe… Când vei găsi acea persoană, fă bine și ține-o lângă tine, cu orice preț… Prea târziu e…prea TÂRZIU!!!

Fiorul despărțirii…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 3: Fiorul despărțirii…

Azi am trecut ca să te caut, nu ești în locul nostru sfânt,
Am așteptat crezând că poate întârzii pasul, tu nici gând.
Simțeam pe tâmplă cum Fiorul, îmi fură liniștea dintâi,
Și cerul se întunecase. Dorul, îmi tot șoptea: „ Rămâi, rămâi!”

Și am rămas în așteptare, atâtea ceasuri. Câtă speranță
Am spulberat privind în vântul ce îmi brăzda întreaga viață.
Și am rămas, privind în gol amarul, singur de tăcere,
Ca firul galben de nisip, într-o clepsidră de durere.

Nu ai venit nici azi. Nici mâine umbra nu-ți voi recunoaște,
Căci pasul tău pe altă cale se-ndreaptă. Gândul rău, ce-l naște,
Lovește-n mine cu putere, îmi sapă freamăt în stomac.
Cât singur să mai dau, nu-mi cere Păcatul ce nu vreau să-l fac.

Fereastra mi-este larg deschisă, în calea ploii care cade,
Stau și privesc nemărginitul în care atâtea lumi râd fade.
Aud doar ticăitul cronic al Timpului ce ne măsoară,
Sunt Singur fără Tine, Singur. Sunt Singur Azi și Mâine iară.

Cum tremură carnea pe mine la cumpănă-ntre două lumi,
Cum sufletul îmi zbiară-n sine, ținând durerea strâns în pumni,
Blestem nemăsurata clipă în care un joc în ironia firii,
M-a sărutat, Venin pe frunte, născând Fiorul Despărțirii…  

Ziua în care Adevărul doare

 

Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

 

Poemul 1: Ziua când Adevărul doare

 

Privirea-ți caută pământul sub gândurile ce te-apasă.
Nu pot să te privesc în ochi, nu poți să-mi spui nimic, deci lasă.
Tăcerea cade între noi, serbând nemernicia firii,
Cu care am aruncat noroi pe rând, în flacăra iubirii.

Ce rost, atâtea întâmplări înșiruirăm azi, zadarnic,
Când totul se împarte-n doi finalul poate fi doar tragic.
Purtarăm vina împreună, și umerii ne-apasă greu,
Dar vinovat întotdeauna voi fi mereu, mereu doar Eu.

Mă simt uscat, fără putere, să te ridic, cu ce cuvânt?
Când vâna plină de durere săpat-a singură mormânt.
În suflet pot să am iertare, dar singură tu nu mă vrei,
De ce când plângi, în mine doare, de ce te închizi în ochii mei.

E nefiresc să dai doar ură acum când sunt pe drumul bun,
Când de păcat și de minciună  nu mă ating, când mă adun.
Ești sfântă, albă pentru mine și toate, toate câte-au fost,
Îmi fac mult rău dar îți vreau bine, renunț a căuta vreun rost. 

Eu te-am iertat și vreau iertare, nu vreau să las totu-n trecut,
Știu, știi,  Azi Adevărul doare și totul pare că s-a rupt.
Dar nu-i așa, o simți prea bine, din răzbunare mă lovești,
Din Toate dau să fiu cu TINE, căci te iubesc chiar când greșești.