Aripi negre…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 4: Aripi negre…

Și suflă vântul în tăcere…
Dar glasul lui prinde ecou,
Te tulbură a lui durere,
Fiorul unui vis al tău.

Abisul lacrimilor stinse,
Au cunoscut un nou izvor.
Acum, în palme ai, cuprinse,
Un Alt A Fost, și-ți este dor…

Pe gene-ți stau gata să cadă,
Mici stropi sărați și amărui,
Te pierzi învinsă, fără grabă,
Și întinzi mâna Nimănui.

Aripile îți stau restrânse,
Iar zborul l-ai uitat demult,
Nici timpul care nu se duse,
Nu-ți poate aduce alt descânt.

Aștepți să-ți cânte o poveste,
Cum n-ai trăit în alte vieți,
Și totu-ți pare cum Nu Este,
Cât poți iubi, cât poți s-aștepți?

Nemernicia unei clipe,
A coborât  semn de uitare,
Secunzi din vise netrăite,
Și-au frânt elanul către soare.

Privești în negrul întuneric,
În somnul putred și pustiu,
Același Înger Luciferic,
Ce Tu-l citești iar Eu îl scriu…

casdcspture

Fiorul despărțirii…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 3: Fiorul despărțirii…

Azi am trecut ca să te caut, nu ești în locul nostru sfânt,
Am așteptat crezând că poate întârzii pasul, tu nici gând.
Simțeam pe tâmplă cum Fiorul, îmi fură liniștea dintâi,
Și cerul se întunecase. Dorul, îmi tot șoptea: „ Rămâi, rămâi!”

Și am rămas în așteptare, atâtea ceasuri. Câtă speranță
Am spulberat privind în vântul ce îmi brăzda întreaga viață.
Și am rămas, privind în gol amarul, singur de tăcere,
Ca firul galben de nisip, într-o clepsidră de durere.

Nu ai venit nici azi. Nici mâine umbra nu-ți voi recunoaște,
Căci pasul tău pe altă cale se-ndreaptă. Gândul rău, ce-l naște,
Lovește-n mine cu putere, îmi sapă freamăt în stomac.
Cât singur să mai dau, nu-mi cere Păcatul ce nu vreau să-l fac.

Fereastra mi-este larg deschisă, în calea ploii care cade,
Stau și privesc nemărginitul în care atâtea lumi râd fade.
Aud doar ticăitul cronic al Timpului ce ne măsoară,
Sunt Singur fără Tine, Singur. Sunt Singur Azi și Mâine iară.

Cum tremură carnea pe mine la cumpănă-ntre două lumi,
Cum sufletul îmi zbiară-n sine, ținând durerea strâns în pumni,
Blestem nemăsurata clipă în care un joc în ironia firii,
M-a sărutat, Venin pe frunte, născând Fiorul Despărțirii…  

81320542_640

Prima zi – Trecutul…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 2: Prima zi – Trecutul…

E prima zi după pustiul ce-mi chinuie simțirea toată,
Când îmi privesc singur sicriul unde iubirea mi-e legată.
E prima zi în care suflul, îmi e otravă și amar,
Deschis-ai ochii în neputință, în neputință îi închid iar.

Cu Universul rupt în două, fără să știu ce e Real,
În Efemer îmi sting scânteia, sperând că totu-i un coșmar.
Alerg prin lumi întunecate, fantasme crude-mi dau fiori,
Atâtea gheare reci în spate, mă țin din pasul către nori
 

Trecutul ca un Fier separă, sufletul tău în două părți,
Te minți cu ură, ce greșeală, și mă iubești când nu socoți.
Te-a înecat beția surdă și din durere mă lovești,
Nu pot să șterg a tale lacrimi, dacă tu însăți nu dorești.

Nu pot să fiu iar lângă tine dacă nici tu nu știi când vrei,
Să mă alungi îți e mai bine, să fiu străin de ochii tăi?
Te-ai întrebat măcar o dată cât îți dorești să nu-ți mai fiu
Același om ce te așteaptă în fiecare zi… Târziu…

Alegi Trecutul să ne fie Prezent și poate Viitor,
Lași pagini albe de hârtie, să răsfoiască în sunet gol.
E Prima Zi, fără de tine cum poate alte n-au mai fost,
Penița astăzi încă scrie… dar oare, cât mai are rost?

matt-hardy-suicide-note

Azi ți-am spus că Te Iubesc?

 

Vântul încă mai ascuțea furibund cuțitele iernii, brăzdând obrajii cutezătorilor ce îndrăzneau să-l înfrunte. O ploaie rece cădea mărunt de zile întregi ținând isonul vremii mohorâte. Imaginea Bucureștiului de azi îmi părea desprinsă dintr-unul dintre tablourile lui Jeff Rowland, unde Micul Paris incrusta în mărginimile lui un iz profan și boem. Iarna era căzută-n genunchi, lovind cu o ultimă suflare neliniștea din sufletul meu. Vremea amară, însă îmi făcea bine. Rănile trecutului nu-și mai făceau simțite durerile iar biciul crunt al vântului mă-nviora. Oamenii huleau cu pumnul strâns, spre cer, grăbind pasul spre locuri ferite, iar eu nu puteam decât să zâmbesc privindu-i cu milă: „ Ei n-au cum să înțeleagă, ei n-au pierdut nimic din ceea ce eu am pierdut și nu pot percepe această dulce mângâiere. ”
Da. Eu mi-am pierdut ” Muza ”, inspirația și pofta de a scrie și mă regăsesc doar în golul omniprezent. Singurătatea m-a înghițit ca o fiară mult mai crudă decât vremea de afară.
Cu toate acestea, la fiecare colț de stradă, chircit de frig, se găsea câte un amărât să țină în brațe mici buchețele de Aișori sau Zambile în roz, albastru sau alb. Eternul Cenușiu se risipea în pete de culoare vii și parfumate, semn că Primăvara e pregătită să dărâme porțile vremii…

…Ne-am întâlnit întâmplător la marginea unei lumi de poveste, când ziua se îngâna cu noaptea într-o tandrețe efemeră, amândoi alergând grăbiți după un autobuz ce a binevoit să nu ne-aștepte. Cărțile Destinului fuseseră aruncate, miza jocului fiind conștiința unui suflet înghețat în sentimente.
Ca la un semn dat,  ploaia se înteți, iar vântul prinse vână, suflând cu putere printre șuvițele tale castanii-ondulate. Gulerul unui pardesiu tomnatic, încerca, fără succes, să-ți ferească obrajii din bătaia aspră a vântului, iar mâinile albe cu degete subțiri, presate, tremurau intens într-o vibrație scurtă, asemenea tinerelor vlăstare aflate la prima înmugurire. Roșul aprins, aproape sângeriu, mă-ndemna să mă apropii, să încerc să te feresc de răutatea vremii sub umbrela mea.
În acel moment, ca și cum gândurile noastre s-ar fi întâlnit, ți-am simțit privirea caldă, ca un strigăt surd de ajutor, îndemnându-mă spre tine. Fără cuvinte, m-am apropiat salutând discret printr-o scurtă reverență, acoperindu-te sub umbrelă.
Ochii îți străluceau într-un contrast evident cu expresia timidă ce se ascundea dincolo de roșeața purpurie din obraji. Simțeam cum mă studiezi în tăcere, încercând parcă din ochi să-mi citești în suflet. Sprâncenele ți se arcuiră într-o grimasă pe care ai fi vrut să o ascunzi, o grimasă ce trăda emoții și speranță. Secundele treceau pe rând, una câte una, în același joc mut, crescând temperatura în sufletele noastre. Nu îndrăznea niciunul să rupă tăcerea, deși un singur cuvânt poate ar fi fost îndeajuns pentru amândoi. Aș fi vrut să fii o carte din care să citesc fiecare gând, în profunzimi.
În scurt timp, Autobuzul nostru sosi în stație și urcarăm amândoi, un pic dezamăgiți de teama momentului iminent: Posibila Despărțire.
În acea clipă mi-aș fi dorit ca Timpul să mai întârzie cumva toată așteptarea crudă în care poate aș fi îndrăznit mai mult… Îmi regretam lipsa de curaj și cu siguranță nu puteam să las ca totul să se termine ca într-un roman al cărui final nu a fost scris niciodată.
Privirea Ei se învârti un pic în căutarea unui loc liber ce într-un final apăru; două scaune alăturate, unde ea, așezându-se pe cel de lângă geam, întoarse privirea către mine ca o rugăminte. Cu pași nesiguri dar îndemnat de un instinct febril o urmai, așezându-mă  în stânga ei. Priveam în gol, neîndrăznind să ridic ochii mai mult, dar instinctiv zâmbii în semn de mulțumire. Îmi răspunse asemeni, cu un zâmbet larg, încrețind mici gropițe în obraji. În acel moment întinse mâna spre mine și…

” Andreea, îmi pare bine. Și îți mulțumesc pentru, umbrelă, afară. ”
” Dorin, și nu trebuie să îmi mulțumești. E de datoria fiecăruia dintre noi să… ”

De aici Cuvintele au curs în șir…
Magia momentului în care ochii noștri s-au întâlnit, lipsiți de forța desprinderii, îmi va rămâne întipărită în inimă o viață întreagă. Atât de natural și de firesc simțeam acel chip curat și plin de lumină, încât fiorul dragostei nu mai putea fi ocolit.
Am coborât la aceeași stație, a mea fiind doar o amintire pe traseul autobuzului de seară. Am continuat să o însoțesc pe trotuarul ud, ținând umbrela, sporovăind despre nimicuri pe care cel mai probabil niciunul dintre noi nu și le va mai aminti vreodată.
La primul colț o florăreasă ne abordă, ghicindu-ne povestea.

” Târziu frumoșilor, dar tot mai am ceva pentru voi. Sunt Stelele Pământului, să vă ocrotească și să vă poarte noroc în dragoste. ”

„ Într-adevăr, să ne porte… în dragoste… ” Gândurile mele erau la fel de albe ca și margaretele îmbrățișate strâns la pieptul tău. Mai înaintarăm câțiva pași și ne oprirăm pentru cele din urmă cuvinte. Un număr de telefon și o rugăminte mută încheiară această seară splendidă. Ochii tăi îmi cereau parcă în rugăciune:  „ Să mă suni! ” .
Totul s-a derulat asemeni unui film romantic: o întâlnire întâmplătoare, primul buchet de flori, primul schimb de priviri și primul sărut pe obraz. M-am îndrăgostit.
Ploaia se opri, iar eu aveam nevoie de câțiva pași sub cerul ce părea mai limpede, înțesat de stele. Vântul alerga cu Gândurile mele, iar filmul se derula înapoi cu o viteză amețitoare, enumerând fiecare gest sau cuvânt al ei, toate doar pentru mine…
„ Este târziu, poate sunt doar obosit… ” Rațiunea mă-împingea spre casă…

…Soarele pătrundea în fulgere fierbinți de lumină printre draperii, iar vântul mângâia în valuri perdelele prin geamul întredeschis. Ochii mei încă nu voiau să accepte iminenta trezire din visul ce mă aruncase în agonia dragostei, Visarea fiind chiar mai intensă decât întâmplarea în sine. Primul gând mă îndemnă spre telefon, dar Ceasul nu indica o oră potrivită așa că nu-mi mai rămăsese decât să-mi potolesc nerăbdarea printr-un mesaj scurt. Simțeam că într-un fel, i-as face ziua mai senină. „ Bună dimineața. ” au fost singurele cuvinte pe care zbuciumul meu sufletesc a reușit să le accepte, iar răspunsul veni fără să se lase îndelung așteptat: „ Bună și ție ” .
Cuprins de o nefirească nebunie, sării în papuci hotărât să trăiesc o zi mare. Era și timpul să las în spate dramele nemărginite, să privesc cerul în ochi și să mă bucur de viață.
Pe calendarul din bucătărie, 1 Martie era notat mare, cu litere roșii, parcă înadins să-mi arate cât de specială este această zi. Destinul scria o nouă filă în Cartea Vieții pentru mine, prima zi de Primăvară.
Fără cafea, fără țigară, alergai în stradă cuprins de febra inimii ce-mi zguduia universul. O zi senină cum nu mai fuseseră altele în ultima vreme, îmi stătea înainte. Aveam la dispoziție doar câteva ceasuri, câteva ore în care, la rândul meu, trebuia să-i zgudui cerul. În clipa aceea am realizat cât de străin mă aflu în lumea ei, despre care nu știam nimic. Mă simțeam cuprins de o panică sufocantă, de o groaznică neliniște. Forfota din stradă o regăseam în asentimentul simțirilor mele unde, la fel ca și mine, atâția Străini trăiau aceeași frământare amară.
„ Și totuși, Ce să fac, Cum să o surprind??? ”
Înecat în păienjenișul gândurilor, fără să-mi dau seama am urmat pașii spre locul în care ne-am despărțit în seara precedentă. Florăria din colț îmi părea mult mai vie, mai senină și îmi părea că îmi „strigă” șoptit Răspunsul mult căutat.
Florăreasa, o femeie bătrână dar zdravănă, cu ochii măslinii înfipți adânc în chipul oval, mă întâmpină cu un zâmbet jovial:

” Conașule, ți-au prins bine frumoasele mele aseară? Mândruța ta e gingașă ca un bobocel…  Ia spune, să-ți dea baba ceva frumos pentru prințesa ta cu ochii de cafea? ”

Priveam la florăreasă încurcat de întrebare, dar și surprins de faptul că mă recunoaște.
”Oare ce să aleg din mulțimea de culori ce-mi amețeau simțurile cu parfumul lor proaspăt de primăvară?”. Întrebarea scufundată în apele negre ale nehotărârii mă amețea. Nimic nu mi se părea potrivit până în acel moment când, într-un colț, într-o găletușă stăteau cufundate pe jumătate în apă ultimele Frezii ale bătrânei florărese.

” Pe acelea le vreau, mătușă, Freziile.”
” Frezii, frumos, o alegere bună exact așa cum se cade. Să știi TU de la mine că florile astea sunt simbolul sincerității, fii CUMINTE cu ea. E o fată specială, nu una obișnuită, ascultă la mine. ”
” Mulțumesc frumos mătușă, sărut-mâna. ”
” Stai să-ți lege baba și-un șnur, să fie cu noroc! ”
” Mulțumesc, sărut-mâna! ”

Plătii bătrânei florile și-mi văzui de drum, dar ultimele cuvinte ale florăresei fuseseră atât de apăsate, încât îmi înțepau gândurile. „ Să fiu cuminte sau să fiu cu minte? Și cum așa, nu e o fată obișnuită? Ce-o fi vrut să spună… ” Timpul n-avea răbdare iar călimara își aștepta nerăbdătoare penița. Simțeam cum izvorul cuvintelor prinde să curgă, simțeam cum acel firicel subțire curând se va transforma într-un adevărat șuvoi de cuvinte.
„ E vreme albă, de poezie! ”

” Ca un vis de primăvară,
   M-ai răscolit senin aseară,
   Pe alei demult uitate,
   Pe cărări nemaiumblate.

   Stelele ne mângâiau de sus,
   Din răsărit înspre apus,
   Iar Vântul cald ducea spre noi,
   Parfum de frezii albe, moi.

   Şi după ploi târzii mai rătăceam,
   Să mă citeşti din ochi cum te visam,
   Cătându-te la margine de curcubeu,
   Tu Primăvara sufletului meu.”

…Ziua-și săruta cu patos ultimele minute înainte de a se duce la culcare. Seara cădea melancolic îngălbenind zidul înalt de blocuri reci ce-și înălțau turnurile către cer unde curând avea să răsară luna. Era o înserare plăcută iar eu stăteam în stația de autobuz, în locul primei noastre întâlniri. Voiam cu adevărat să fie o surpriză așa că nu am mai sunat, dar în clipa aceea alte și alte gânduri începură să mă frământe și să mă sperie: „ Dacă se răzgândește și azi își schimbă drumul sau dacă iese în oraș cu prietenii, atunci eu… Am stricat totul!”.
Gândurile mele se opriră însă aici pentru că Tu veneai din susul străzii, coborând cu mers ușor: Păreai abătută. Părul îți fremăta ritmic, în jocul pasului, lăsând, când și când, să se întrevadă scânteia ochilor tăi de cafea. Răspândeai în jurul tău un fel de melancolie bacoviană în care romantismul dăinuia cu prisosință. Avea dreptate bătrâna florăreasă, ești specială. Probabil în toți acești ani a întâlnit și cunoscut fel și fel de oameni iar ochiul ei se formase în a căuta și citi simplitatea firii.

Ne mai despărțeau câțiva pași când chipul tău se lumină de fericire. M-ai văzut și într-o singură clipire ai alungat toți norii ce-ți întunecau cerul.

” Bună Andreea, un mărțișor pentru tine. Și scuze că nu am sunat. Am vrut să-ți fac o surpriză. ”

Ca într-o mustrare, ridicând o sprânceană, m-ai privit suspicioasă. Mi-ai atins obrazul cu o sărutare moale ca un fulg, apoi inspirând adânc parfumul florilor ți-ai deschis gândurile.

” Da, Dorin. Mi-ai făcut.  De unde ai știut? ”
” De unde am știut? Ce să știu??? ”
” Florile. Freziile! De unde ai știut că Freziile sunt florile mele preferate. Cine ți-a spus, cum ai ghicit? ” , chipul tău părea tot mai însuflețit iar obrajii zvâcneau în culoarea bujorilor.
” Nu știu, așa am simțit. Cred… ”

M-ai oprit din șirul vorbelor într-o îmbrățișare strânsă. Aproape că-ți simțeam bătăile inimii și clar în clipa aceea știam ce vreau, știam că vrei.
Pornirăm spre casă ținându-ne de mână ca și cum Drumul ar fi fost plăcută plimbare pe Calea Lactee. Câteva lucruri despre mine, câteva lucruri despre tine, aveau cât de curând să se contopească într-un singur cuvânt: Noi.

… Primăvara ne îmbrățișase cu atingerea ei dătătoare de viață, ocrotindu-ne și înflorindu-ne dragostea. Din când în când ne mai scutura în repezi furtuni, dar toate treceau sub mângâierea bonomă a soarelui. Încercam să-ți fiu mereu acolo unde simțeam că ai nevoie, iar tu-mi dădeai tăria cuvintelor și freamătul melancoliei. Între noi doi magnetismul universului crease o nouă dimensiune a imaginarului. Viața noastră părea o joacă în care doi copii descoperă tainele iubirii. Uneori capricioși, ne revoltam pe rând împotriva sistemului și a legilor firii, alteori pur și simplu adormeam într-o îmbrățișare lipsită de cuvinte. Feriți de ochi străini, am învățat să ne scriem povestea dintr-un colț al nostru în care succint fiecare minus a adus un plus.
Și ar fi fost o pierdere prea mare pentru mine dacă chipul tău nu ar fi strălucit o singură zi atunci când înaintea ta, ochii mei scuturau Timpul pentru a-ți smulge cel din urmă zâmbet înainte de culcare. Fără cuvinte îți mângâiam sufletul cu atingeri calde iar ochii tăi cereau tot mai mult și tot mai insistent. Setea de iubire răsuna ca un ecou pierdut în neliniștea firii cântând parcă Dragostea mistică dintre Apă și Pământ.
Și nu-mi trecea zi fără tine cum nu-ți treceau nopți fără mine. Primul „Te Iubesc!”  a lovit ca un fulger într-o explozie de bucurie, după o noapte fierbinte, ca mai apoi să-mi cadă ca o povară mult prea mare peste umerii. Îți odihneai tâmplele pe pieptul meu când de sub părul răsfirat, inima mea lovea puternic cerând să iasă afară. Pentru tine a fost simplu, două cuvinte, sincere și curate, dar eu, ca om al cuvintelor, cum să o spun să sune la fel de alb pe negru?
Din acel moment liniștea mea s-a transformat în zbucium, un zbucium intens pe care am încercat să ți-l ascund, să îl feresc de ochii tăi și ce avea ca într-un final să mă consume.
Atunci am aflat că Timpul îmi este cel mai crud dușman. Încet, Întunericul m-a înghițit iar Tăcerea avea să te depărteze cu trup și suflet de lângă mine. Obrajii tăi au suportat furtuni pe care nici cei mai temerari mateloți nu ar fi îndrăznit măcar să le privească dar Inima ta a cedat prima, cutremurul neîncrederii înveninându-ți simțurile. Ai plecat, lăsând în spatele ușii noastre doar liniștea surdă pe care zbuciumul meu interior nu reușea să o frângă în cioburi.
Sunt Singur, Eu și scrâșnetul fiarelor din suflet.
Ne-am condamnat iubirea în două cuvinte fără apel…
… Când și când te mai zăream pe străzile de altădată necutezând să stau în calea ta. Îmi înghițeam amarul plecând ochii ca un laș în fața Destinului, necutezând să îi țin piept. Anotimpurile se perindau într-un ciclu continuu, iar eu cu fiecare zi căutam tot mai aprig acel Răspuns ce avea să-mi redea pacea sufletească. De nicăieri nu se zărea lumina, iar licărul Speranței pâlpâia slăbit pe moarte. Simțeam că Timpul îmi cere să renunț, învins, la tot ce am însemnat Eu pentru mine.
Priveam cu Groază străzile prăfuite sau spălate de capriciile vremii ce ocroteau cu bunăvoință aceeași oameni cu suflete reci printre care trebuia acum să mă amestec. Rutina cotidianului părea să fie noul tipar al vieții mele când de nicăieri o scânteie reaprinse focul încrederii.
Soarele era sus pe cer îmbrățișând cu dragoste Pământul. Pașii mă purtară întâmplător prin locuri prin care demult, trăisem cu adevărat o Poveste.

” Să-mi trăiești, Conașule! Trecu ceva vreme de când nu te-am mai văzut. Ori ai uitat de baba Floarea, ori n-ai fost CUMINTE cu mândrulița? ”

Trasei adânc din țigară încercând parcă să sufoc cuvintele bătrânei florărese. Ochii îi sticleau acoperind parcă tainice gânduri. Nu știu de ce această femeie apărea în viața mea în momente  în care nici o cheie din lume nu se mai potrivea în fața ușii închise mie.
 „Cuminte!” – Acest cuvânt mă răscoli adânc în suflet, agățându-mă în amintiri tot mai vii și dureroase. Văzându-mă pierdut prin alte tărâmuri, bătrâna parcă încercă să-mi mai aline off-ul ghicindu-mi durerea.

” Hai să-ți dau niște flori maică, că te văd posomorât și nu-mi placi așa. Știi că mi-e drag de tine, na, ține aici… Dragostea naște ca florile. Înmugurește în Primăvara vieții, te încălzește cât cuprinde Vara, iar toamna veștejește. Nu fi trist maică, mai e Timp dacă Vrei și Crezi. ”

În mâinile mele stăteau legate într-un șnur de mărțișor un buchet de Frezii albe. Ochii tăi erau acolo cuprinși în albul pur peste care din Întunericul sufletului meu picurau  cele două cuvinte. Te iubesc, te iubesc din toată ființa mea! Tâmplele-mi zvâcneau într-un tremur intens.

” Mătușă, ce zi e azi? ”
” 1 Martie. Dar tu copile, pe ce lume trăiești?! ”
” Sărut mâna mătușă,  și îți mulțumesc. Pentru tot!!! ”

În urma goanei mele nu rămase decât uimirea de pe chipul bătrânei.
În sfârșit aveam Răspunsul, de fapt întotdeauna a fost în mine dar neștiind unde să-l caut am rătăcit prin lumi străine.

… 1 Martie, o zi cu înserare plăcută. Soarele se stinge la fel de domol, luând în tăcere lumina primei zile de primăvară.
În fața ușii tale stă același buchet de Frezii albe cu care am început să scriem Primăvara vieții noastre. Abia Azi am înțeles că cele două cuvinte trăiau la fel de sincer și curat în tot ceea ce Noi a însemnat pentru mine, în toate zilele de când te-am întâlnit. Nu am știut să ți le spun dar te-am iubit prin fiecare mângâiere, te-am iubit prin fiecare gest și te-am iubit așa cum numai un suflet pereche te poate iubi. Și te voi iubi mereu, de azi înainte pentru că azi, nu mă mai tem iar Destinul își poate încheia curând povestea. Finalul îl vom scrie singuri, așa cum singuri vom alege unde vom pune punct.
Prin geamul ferestrei Vântul își suflă adierea calmă în ton cu gândurile mele.
Liniștea surdă a început să scârțâie mecanic în ritmul cuvintelor cu care umplu pagini de hârtie. Cele două cuvinte, în esență, au chip acum și prind și formă. E timpul să-mi sting țigara, să-mi sorb ultima gură de cafea și să pornesc spre tine.
Și ca un ultim gând, Andreea, citești și poate te întrebi de ce te-am scris aici, de ce așa, de ce acum…
E simplu, draga mea. Azi ți-am spus că Te iubesc?!     

fear of falling in love again

 

Scrisoare surdă…

 
Să laşi, peste fereşti, cortina,
În întuneric să te-mbraci,
S-ascunzi de ochii goi, lumina,
Un strigăt mut, pe care calci.
 
S-acoperi cu a ta tunică,
Oricare umbre, rătăciri.
Să strângi din viaţa noastră mică,
Iluzii, sumbre fericiri.
 
Să ne aduni, perechi, în tine,
Atâtea suflete ce ard,
Păcate stinse în suspine
Cu flăcările-n care cad.
 
Să legi a lumii largă gură,
Prejudecăţi în orizont,
Cuprinzi desăvârşirea-n mână,
Asemeni unei mingi de foc.
 
S-o stăpâneşti fără povară,
La vremuri grele s-o atingi,
Să nu mă-ntrebi în fapt de seară…
Tu, suflete, mai ştii să plângi?
 
 
Și Gongul a sunat pentru ultima dată, cortina căzând pe scena pe care o viață mică, trăită-n doi, și-a spus povestea. Din primăvară până-n toamnă, printre zâmbete și lacrimi, ne-am scris cu bune și rele la un loc, nuvela teribilă cu iz de dramă.  
Ne-am dat jos măștile, ne-am șters machiajul, ne-am scuturat de praf și am redevenit acei doi oameni simpli, banali necunoscuți.
Actorii au murit…
Pe rând, ne-am închis sufletele unul spre celălalt și am lăsat tăcerea să ne adoarmă amintirile până ce, într-un final, uitarea ne va aduce liniște în prag de Crăciun.
Privesc apăsat, Creionul care s-a oprit din însemnarea acestor rânduri, și te întreb Cetitorule, oare această liniște chiar este Liniște?
TU așa o numești, dar Eu, unul, o simt mai mult ca pe un zbucium sugrumat, o dorință sufocantă de a alerga spre Tine…  Iar Tu nu vrei să mai fii nicăieri, nicicum  pentru mine și-atunci mă-ntreb, nebun, înspre care orizont să mai alerg?
Acum, Amândoi ținem drumuri diferite, fără să știu ce gândești, fără să știi ce gândesc, fără să știm unul de celălalt.
Merg orbește, pe străzi întortocheate, hrănindu-mă cu bucuria oamenilor din jur și oftez. Oftez așa cum oftam de fiecare dată când, ținându-te de mână, câdeam pe gânduri fără să  știi de ce am ochii triști.
E primul an în care mirosul crud de cetină mă mișcă cumva. De fapt mă doare… E primul an în care mi-am dorit brad, mi-am dorit colinde și cadouri, e primul an în care mi-am dorit să trăiesc un Crăciun adevărat.
Zâmbesc citind aceste rânduri și mă minunez de mine gândindu-mă că chiar am îndrăznit să visez la așa ceva… Creionul Galben e de vină cu siguranță pentru toate iluziile pe care le trăiesc.   Și e de la tine…
 
Zilele trec, una câte una, pe calendar,  întrebându-mă ce mai faci. În fiecare zi, la fel… Privesc pe telefon, nici un mesaj care să-mi tulbure-n vreun fel simțirea.
Aș vrea să te caut pentru că știu unde ești, dar la fel de bine știu că Tu nu vrei asta, pentru că oricât de mult ți-ai dori nu mă poți avea în viața ta… Ai ales singură, spui tu…
”Nu mă iubești, nu m-ai iubit și vrei să pleci.” Așa mi-ai spus ultima oară și tot atunci ai spus că Tu nu știi să minți… Și chiar te cred… așa cum știi tu că eu te cred. Ți-aș mai aminti și alte lucruri… dar la ce bun?
 
Afară Ninge liniștit.
Privesc de la geamul ferestrei cum Luminile se sting una câte una iar somnul întârzie să apară. Încă o noapte fără stele, îmbracă orașul în întunericul posac. Un zeu bătrân pare să plutească deasupra caselor cărând cu el un sac de vise… Al meu se pierde printre ele…
 
topeşte-mi arsura ce-mi arde pe buze,
pătrunde-mă-n suflet, cu taine ascunse,
şi soarbe-mi nectarul într-o suflare,
plin de dorinţă în braţele tale.
în ochi, văpaia, mă-mpinge spre tine
Şi buzele mele nu-şi pot abţine,
pofta de carne, setea de sânge,
din dulcele tău ce începe a curge,
păcatul e-n fapt, durerea cedează,
semnele tale pe spate-mi crestează,
carnea ce frige, încinsă-n sudoare,
aprinsă cu flăcări de buzele tale.
şi nu-mi pot deschide ochii o clipă,
când pleoapele mele sunt o ispită,
când dorințele tale muşcă din mine,
fiori ce îmi scutură întreaga simţire,
mă leagă de patul ce-mi pare prea mare,
mă leagă de tine ce-mi stai sus drept soare,
dintre cearşafuri ca două petale,
e vis ori aieve…în brațele tale…
 
Un aer rece îmi scutură genele de plumb și sufletul din amorțire. E trist, e efemer, e o simplă visare. Și m-ai încurajat mereu, crezând în mine. Visez și azi în culori și mă-ntreb, atunci de unde vine tot golul acesta imens ce-mi umple stomacul?!
Din poezie, melancolie și din tristețe… Probabil acesta e răspunsul cel mai apropiat de adevăr.
Cândva, nu demult, am vrut să renunț la a te mai scrie în versuri. Și mi-au căzut pe umeri reproşuri, cum că ai fi, cum că n-ai fi, dar poate că răspunsul era evident în ochii mei. Lacrimi.
În mine nu ești decât un strigăt al durerii interioare, un urlet sfâşietor ce-mi sfârtecă liniştea pe care nu o regăsesc decât în cuvintele prin care îți spun cât te iubesc.
Când mă făceai fericit, nu simțeam nevoia să te scriu din egoism, să nu risipesc o secundă din bucuria de a te iubi în fiecare zi… Iar azi, nimic nu s-a schimbat.
Crăciun Fericit…
 
tumblr_lmhdu6cljl1qajjdco1_500_large

Cristina – Prima întâlnire

 

208889_386585971394953_186345329_n

„ Şi mi-ai lăsat ca ultim dar, Tăcerea…
Ce poate fi mai crud în jocul fals al umbrelor de pe perete, decât toate acele gânduri pe care încă nu le ştim, şi care fără cuvinte se răsfrâng surd în inimile noastre. Nu ştiu de ce îmi ceri s-aştept pe jumătatea unui drum ce duce către nicăieri când tu m-ai rătăcit de tine şi ai închis ochii, sufocând în amarul lacrimilor grele toată liniştea din suflet. De câte ori am găsit calea Înapoi, de-atâtea ori mi-ai întors paşii dinspre tine lăsându-mă amărât în negurile sumbre ale uitării…
Te doare chiar atât de rău să îţi aminteşti de mine??? ”

Privesc în gol, nemulţumit, la cele câteva rânduri pe care am reuşit să le adun pe hârtie. În inima mea cuvintele curg ca un potop, dar mâna se încăpăţânează în opoziţia ei de a scrie mai departe. Simt cum, pe tâmpla lipsită de odihnă, pulsaţia istovitoare se transformă încet-încet într-o angoasă nefirească.
Închid ochii şi ascult cuminte vocea întunericului ce cade în imagini peste toate gândurile mele, lăsându-mă pierdut într-o minunată toropeala matinală.

„ … Cu paşii ameţiţi, în iz de bere, am primit această dimineaţă ca o dulce binecuvântare. Nouă nopţi s-au scurs la rând sub apăsarea unui singur gând: Nouă zile fără Tine.
Ajuns acasă şi plictisit de lenea ce domnea ca o regină între cearşafuri, m-am grăbit să te caut, ştiind că eşti acolo, pe facebook, aşteptând cu respiraţia tăiată să te întâmpin simplu, cu un salut.
Aveam emoţii şi acum, ca de fiecare dată când am încercat să fac un pas spre tine, iar ţie, totul îţi părea aşa firesc. Mi-am mai  aprins o ţigară, am tras un fum şi m-am deschis spre tine.
Tu ai răspuns…
Ca doi copii de grădiniţă ne-am certat pe o jucărie, ce nu avea să fie a noastră, niciodată. De când te ştiu, un singur cuvânt ţi-a fost prieten, l-ai îmbrăţişat cu căldură şi nu i-ai dat drumul, făcând din el un zid pe-ale cărui metereze arar am reuşit să le răzbat. Acel mare „NU” era pe punctul să ne rupă chiar înainte de a începe.
Ca toate ale noastre de pân` atunci şi această dimineaţă a început cu o mică dispută. Să vină totul de la tine-mi doream eu, iar tu, sub impulsul nerăbdării, grăbeai lucrurile pe un făgaş firesc. Urma să ne întâlnim în 20 de minute, pentru prima dată, singuri, noi.
Frica, panica, emoţiile, îmbrăcau forme de gânduri ce se îmbulzeau să explodeze în mintea mea cuprinsă de nelinişte. Am înghesuit în rucsac pe fugă câteva din lucrurile ce credeam că ne-ar putea fi utile în mica noastră escapadă şi am alergat pe scări spre punctul de întâlnire.
Am răsuflat uşurat văzând că nu am întârziat, un lucru nespecific mie, şi în clipa următoare te-am zărit. Pe chipul meu aceeaşi atitudine de care nu puteam să mă detaşez: aroganţa, pe chipul tău în schimb, lumină, şi toată pleca dintr-un singur loc: Zâmbetul tău. .
Ne îndreptam unul lângă celălalt spre Parcul Circului fără cuvinte şi mai ales, fără a ne ţine de mână deşi-mi doream enorm… Drumul mi s-a părut atât de lung şi gândul că ar trebui să spun ceva nu îmi dădea pace. M-am mai liniştit când, ajunşi în parc, ne-am oprit feriţi la umbra unei sălcii, am scos pătura şi ne-am făcut comozi. Un micro-prânz servit la iarbă verde, ne-a mai domolit stomacul ce începuse să turuie asemeni unui motor de rablă ruginită…
Întinşi, cu faţa ferită de soare, ne adunam gândurile, fiecare în propria-i tăcere. Aş fi vrut să-ţi spun că te vreau, dar mi-era teamă să nu întâmpin un nou eşec. Am închis ochii căci nu puteam să te privesc. Aş fi vrut să te sărut, dar niciodată nu am fost un tip îndrăzneţ în dragoste.
Cuvintele goale ce încropeau banala noastră discuţie ascundeau de fapt mari emoţii. Amândoi fierbeam pe dinăuntru, dar niciunul nu făcea primul pas. Ne-am şicanat şi tachinat un pic, cu atingeri timide, dar nimic mai mult.
Răcoarea se lăsa o dată cu apropierea serii. Minutele lungi de tăcere, păreau acum clipe prea scurte ştiind ce urmează. Ai amânat şi chiar întârziat momentul de final, crezând că nu observ, dar nu ne-am ales decât cu regretul că niciunul dintre noi nu face nimic…
Ne-am despărţit în nota cu care am început. Un zâmbet blând pe chipul tău lumina un pic aroganţa de pe chipul meu…
Şi nici acum nu ne-am sărutat… ”  

Poate că amândoi am fost prea cuminţi pentru doi oameni maturi ce orbitează în jurul a trei decenii din viaţă.
Povestea noastră a început să-şi umple paginile cu romantismul unei iubiri adolescentine pe care foarte probabil nu am trăit-o la vremea ei.
Ani la rând m-am simţit un vânător prin definiţie, obsedat de control şi perfecţiune. Acum, lângă tine, am descoperit o altă faţă a lumii mele.
Lumea aceea în care tu eşti Centrul Universului. 
Te iubesc, Cristina!

„ Sunt un Săgetător prea mic, pentru Racul la care râvneşte…”

 

Sfârşitul părţii a doua… 

 

are-beautiful-girl-shine-sun-Favim.com-226644_large