În Fereastra despre Mare, cu o carte prinsă-n piept,
Spre Luceafărul din zare, ochii și-i ridică drept.
Zboar-al Nopții Negru Flutur, dorul ei cuprins în plase,
Plopii fără Soț, în scutur, îi umple drumul de mătase.
Atât de fragedă se simte, în plina ei Singurătate,
Și Era Ploaie cu Senin, când ea se regăsi în Carte.
Se Bate Miezul Nopții, luna, pe cer se duse între nori,
Iar cheia ce-i scânteie pieptul, încuie cele Cinci Scrisori.
S-a Dus Amorul, în Rugăciune, doar Psalmii i-au rămas zidiți,
Pe buze făr de goliciune, se sting în ochii-i obosiți.
Când Însuși Glasul, ce șoptește, c-un freamăt viu, de codru des,
De-ar fi să Vii… Ca-ntr-o poveste ar scrie cel din urmă vers.
Și-atunci înalță o Rugă în lacrimi, ca să rămâi, să nu mai pleci,
O Floare Albastră, pierzi în patimi, când teii galbeni devin reci!!!
Nu i-a rămas decât Speranța, că într-o zi, în Revedere,
De palma ta-și va prinde viața, iar tu-i vei da lapte și miere.
… Trecut-au Anii, ce întâmplare, din trupul ei se Naște Un Om,
Un Înger, ce va da suflare, speranțelor căzute-n somn.
Va răscoli în sine vântul, și zbuciumul cel efemer.
Va regăsi în el POETUL, o stea ce arde azi, pe Cer!
O stea în reci nemărginiri, sclipind mai viu ca altădată,
În remușcări și pătimiri, își aminti că este tată.
Pe aceeași veche ulicioară, când noaptea fără veghe vine,
El îi stă sus, pe policioară, Ea îi trimite dulci suspine.
Același calm, Melancolie, cum Pajul Cupidon a zis,
E astăzi dulcea POEZIE, un testament de aur scris.
E Învierea, în cuvinte, un suflet viu, tremurător,
E cartea în care cele sfinte, au nume simple, iubiri și dor.
Melancolii Nocturne 