Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 6: Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Luna îmbracă cerul. O minge mare, un galben șters, stă deasupra mea privind parcă cu dojană spre mine, certându-mă în tăcere: ”Ce aștepți copile, de ce nu te duci acasă?”
Acasă nu mă așteaptă Nimic. De ce să plec acum, când Nimeni nu mă alungă?
Aici am Negrul absolut de pretutindeni ce îmi cade mantie pe umeri,  am Melancolia singurătății unui vis de vară și acel val nemărginit de tristețe ce mi se scutură pe gene. Azi nu plouă, și dacă ar ploua oricum nu ar conta, nu vede nimeni…
Aceleași 3 lumânări, pe care le-am pierdut pe treptele reci rândul trecut, își plâng astăzi lumina arzând în mângâierea caldă a vântului. Copacii tremură în foșnet bătrân, dar nu mă ceartă. Ei mă-nțeleg și-mi știu lipsa Ta. Citesc…
Lorelei, mai ții tu minte unde am fost noi ultima dată?
Sunt iarăși sus, aici pe culmea dealului, privind aleile pustii, gândindu-mă la naivitatea mea copilărească. Atâtea cuvinte au căzut reci, ca niște ploi aride, și ne-au uscat în suflete, secătuindu-ne Darul de a fi Buni unul spre celălalt.
Lorelei, mai ții tu minte când spuneam că nu vreau să pleci, că n-am să te las să pleci… Nu am făcut-o. N-am renunțat la tine o secundă, ți-am lăsat în schimb liniștea de a fi Tu, cu Tine însăți. Și poate așa vei găsi și Timp să-mi ierți păcatele fără de vină. Sunt cuminte, cum tu spuneai ,dar îți sunt cuminte asemeni unei umbre ce-și caută lumina să-și prindă chip…
Tu, Lună, care stai pe ceruri, știi tu oare drumul cel mai drept spre soare?
Lorelei, mai ții tu minte ultima scrisoare? Așa am simțit atunci, așa te simt și acum. Îmi zâmbești în fiecare zi, în toate minutele pe care le adun privind în tine. Și parcă ești mai frumoasă de cum te știam, și-mi strălucești în suflet.
Eu n-am să calc pe umbre, dar am să-ți ascult toate acele cuvinte care vin înspre mine. Fie ele bune, fie ele rele, am să te învăț tot mai mult. Și chiar de nu-mi vei mai veni vreodată alături, să știi că eu nu ți-am plecat.
Lorelei, mai ții tu minte Gara de Nord?
De data asta, nu am să mai rătăcesc…

Favim.com-20931

Prima zi – Trecutul…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 2: Prima zi – Trecutul…

E prima zi după pustiul ce-mi chinuie simțirea toată,
Când îmi privesc singur sicriul unde iubirea mi-e legată.
E prima zi în care suflul, îmi e otravă și amar,
Deschis-ai ochii în neputință, în neputință îi închid iar.

Cu Universul rupt în două, fără să știu ce e Real,
În Efemer îmi sting scânteia, sperând că totu-i un coșmar.
Alerg prin lumi întunecate, fantasme crude-mi dau fiori,
Atâtea gheare reci în spate, mă țin din pasul către nori
 

Trecutul ca un Fier separă, sufletul tău în două părți,
Te minți cu ură, ce greșeală, și mă iubești când nu socoți.
Te-a înecat beția surdă și din durere mă lovești,
Nu pot să șterg a tale lacrimi, dacă tu însăți nu dorești.

Nu pot să fiu iar lângă tine dacă nici tu nu știi când vrei,
Să mă alungi îți e mai bine, să fiu străin de ochii tăi?
Te-ai întrebat măcar o dată cât îți dorești să nu-ți mai fiu
Același om ce te așteaptă în fiecare zi… Târziu…

Alegi Trecutul să ne fie Prezent și poate Viitor,
Lași pagini albe de hârtie, să răsfoiască în sunet gol.
E Prima Zi, fără de tine cum poate alte n-au mai fost,
Penița astăzi încă scrie… dar oare, cât mai are rost?

matt-hardy-suicide-note

Când adevărul nu e decât o altă minciună… (partea a doua)

Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic.
Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc…
Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…”
Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…”
E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină.
Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”.
„Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex.
E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea.
Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei.
În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată.
Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă.
– Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc.
– Maria, eu te… Raluca, tu aici???

(va urma…)