Şi „ Te Iubesc… ”

Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare…
Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip…
Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării.
Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta.
Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt…
Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor.
Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine.  
Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine…
Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi…
Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac.
Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică.
Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi.
Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri.
S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu…
„ Te iubesc… ” 

 

Livada…cu Meri (partea a treia )

… Şi Soarele, vărsând cuţite seci de foc, domină albastrul infinit al cerului. Atât de sus, îl simt sălbatec, lipsit de milă, în încercarea nefirească de a-mi topi din start orice gând de a mă opune stării inerte. Cu glasul mut, dar aspru şi fierbinte, de-a curmezişul îmi taie calea şerpuită din braţele destinului…

Mă oprii o secundă să-mi scutur sudoarea de pe tâmple, privind prin arşiţa flămândă spre nesfârşitul drumului ce-mi stă înainte. Nici un freamăt, nici un murmur, nici o adiere de vânt nu pare a îndrăzni să tulbure ceasul de tihnă a zeului suprem. Şi totuşi, cumva, preţ de o clipă, un oftat prelung străpunse adânc, ca un cuţit, pieliţa tăcerii…

Liniştea se aşeză rapid, din nou, în braţele naturii, precum o jună copiliţă în braţele primei iubiri. În mintea mea descoperii, uitate, frânturi colorate dintr-un tablou pe care l-ai pictat grăbită într-un timp ce parcă pentru noi a fost prea scurt. Aceleaşi pânze albe înecate în ulei de vopseluri, mai gros sau mai subţire, îmi aduceau aminte de toanele de dimineaţă cu care îmbrăţişai mereu cu patos un nou început.

… O carte veche, cu scoarţele roase, îmi apasă pulsul pieptului găsindu-mi privirea rătăcită undeva prin marea de vise a nesfârşitului albastru. O toropeală fierbinte îmi învăluie mintea răscolită de valuri în calmul molcom al liniştii de după furtună. Grăbit, în căutarea Celui Care Este Al Meu, un vis cu Tine, cu Noi, agăţaţi de-un colţ de lună printre stele, mi-am risipit întreaga energie luptând cu morile de vânt…

…Dar iată cum, de nicăieri, te-ai pornit ca un vânticel răzleţ, stârnind rumoare ca printre frunzele unui veşnic stejar obidit de gânduri. Un zâmbet efemer, crăpat de sare, uscat de sete, se scurse încet pe chipul meu îmbătrânit parcă înainte de vreme. Mă răcorii uşor cu adierea ta obraznică, un iz de fructe coapte ce îmi amăgiră simţurile, trezindu-mă din agonia visătoare cu flacără dorinţei de a-mi isprăvi povara, reaprinsă. Te simt tot mai aproape acum când ştiu că un singur pas îmi mai  lipseşte până la tine, un pas ce poate va dura o veşnicie, un pas ce îmi e inevitabil. Îmi eşti aproape.

Şi iată cum te zăresc, Undeva, în Orizont, prinzându-ţi foşnetul trupului zvelt şi freamătul glasului calm în unduirea braţelor înălţate spre cer. Un dans pe care tu mi-l cânţi,  pe care cu atât amar eu nu l-am auzit, neştiind  s-ascult.

De aş mai avea o clipă să te ajung, dar vijelia se porni.

–   Hei tu, trezeşte-te. Ce visezi?

Ameţit, în buimăceala visului pierdut încerc să mă fixez în decor… Un zâmbet larg,  de pepene roşu, lângă mine, strălucea eclipsând ultimii zori ai lui Gustar. Sunt fără cuvinte în faţa unei imagini la care am râvnit întotdeauna…  

–   Măi băiete, te-ai trezit?! Ce-ai de mă priveşti aşa? Hai, spune, de ce râdeai în somn, ce ai visat?!?

Mă scutur de somnul ce încă-mi îmbie genele şi privesc uimit, fixat, în ochii măslinii, ce ard de curiozitate să-mi citească gândurile cele mai tainice. Cu o explozie de fericire răbufnesc strângând-o în braţe ca şi când ar fi fost…

–   Neaţa, Meri, bine te-am găsit!

 

SFÂRŞIT