Până în decembrie voi învăța să te iubesc…

Și-a ghemuit trupul mic și firav între brațele lui, murmurând câteva cuvinte fără sens. Mâna îi cuprinse grumazul trăgându-l spre suflul ei tremurător și agitat. Se trezi smuls din lumea Relelor, dar păstră pentru moment ochii închiși. Spera că se va întoarce, dar Visul s-a pierdut pe undeva, stins în gerul stelelor încremenite pe cer. Simțea fiori în întreg trupul, dezmeticindu-se într-o amorțeală febrilă. Îmbrățișarea Ei are aceeași aromă de calm, de liniște, la fel cum, într-o dimineață timpurie și ploioasă, când peste gene încă mai umblă visul unei perne moi și pufoase, apare de nicăieri o cană mare cu cafea tare și fierbinte.
Vântul îi șuieră simfonia iernatică prin gânduri, alungându-i în totalitate somnul. Privind chipul acela minunat și strălucitor își aminti cum s-au cunoscut. Apoi amintirile au început să curgă, prima întâlnire, primul sărut și prima noapte împreună. Prima ceartă a însemnat și o despărțire pe care a crezut-o definitivă, dar inima nu l-a răbdat și viața i-a adus din nou împreună.
”De ce ești astăzi lângă mine? Se pare că Iubirea noastră e un zid ce doar s-a cutremurat  la prima lovitură… Cât timp a mai trecut de atunci? Noi de ce nu ne certăm niciodată???”
Nopțile de noiembrie sunt tot mai friguroase și câteodată adorm împreună. Deseori deschide ochii numai să-i citească fericirea de pe buze și să-i mai fure o sărutare pentru că acel zâmbet imens, colorat într-un roze de poamă dulce, e cea mai de preț comoară pe care simte că o merită și o poate primi.
Și totuși, mi-e teamă că într-o zi ai să pleci, iar Singurătatea pereților albi…” Lacrimile îi înrobi obrajii iar tâmplele se încordau în valurile neliniștii. Se gândi că poate un ceai și o țigară, vor mai potoli potopul gândurilor negre venite de niciunde.
Îi alintă cu o mângâiere grijulie obrazul și se ridică încet din pat. Ochii ei simțiră descătușarea îmbrățișării și tremurară sub pleoapele închise. Oftă repetat eliberând presiunea unui geamăt scurt.
”Sunt aici, buburuză mică, fii cuminte, mă întorc imediat…”
Și totuși, în mintea lui nu avea de gând să o mai facă. Îi sărută tâmpla părintește, acoperind sub pilotă trupul pe jumătate dezgolit. Singură, atunci când doarme, pare numai o copilă încă necoaptă, iar când visează chipul ei descrie trăiri care mai de care mai expresive. Și-ar dori să fie acolo, înrădăcinat în fiecare dintre visurile ei, acoperind-o și protejând-o cu puterea lui de urs mare și răuț.
O mai sărută o dată și se îndreptă spre bucătărie. Ceasul din hol toacă molcom secundele în mici fracții, pe limbile lui, numind o oră la care Somnul ar trebui să tragă înapoi în pat orice umbră rătăcită…
Țigările se sting una câte una pe marginea scrumierei, iar ceaiul s-a răcit, uitat în miezul gândurilor, în cana Ei. Obrajii păstrau încă urmele brăzdate ale lacrimilor de mai devreme. O singură întrebare și un singur gând însoțeau viforul unei ierni ce se afla încă în pruncie…

”Noi de ce nu ne certăm niciodată?”


Deschide ochii, știu că somnul ți-a pierit demult,

Când trează fiind, încă îți place leneș să visezi,
În Întunericul pe care-l porți, veșmânt cu împrumut,
Rupi liniștea Tăcerii, în care vrei mereu să crezi.

Aș vrea să-ți simt iubirea întinsă pe silabe,
S-aud murmurul surd al buzelor, șoptit discret,
În carnea Ta, îmbrățișarea parcă numai arde,
Cum nici în versuri, pentru tine, nu mai sunt poet.

Și-ți spun de acum, că nu-i deloc o dragoste ușoară,
Când visurile noastre vor împleti povești,
În fiecare dimineață, voi redeschide o rană,
În inima de piatră cu care mă iubești.

Nu te mira că am ajuns să te citesc din gânduri,
Sub Zâmbet îți ferești un semn de întrebare,
Decembrie va așeza iubirea noastră-n rânduri,
Sau ne-am pierdut cuvintele și glasul nostru moare.
………

silenceofthesleep-e1396784929131

Mă bucur că…

 

”Atâtea semne de întrebare stau buchisite în alb, nescrise,
Nu ai găsit în noi culoare, să mâzgălim povești și vise,
În loc să construim o viață, ne-am înglodit într-un război,
Ce am făcut cu acea speranță, ce lumina întregul NOI?

Ne-am rătăcit într-o pădure și n-am știut a ne striga,
În întuneric, al meu nume, l-ai risipit pe undeva.
Te-ai stins în neguri fără umbră, lăsând fărâme de dureri,
Ca nici un foc să nu te-ajungă, să uiți iubirile de Ieri.

 Mă simt străin de mine însumi, uitai amorul, înrobit,
Uitai, dar Dorul fără margini îmi prinse aripile-n zid.
Cu zborul frânt îmi plec genunchii în fața unui vis pierdut,
Ești Ceața ce în zorii zilei îmi amintește ce-am avut.”

 

 ”Versuri, sau poate doar niște cuvinte înșiruite pe care eu mereu le-am potrivit asemenea unui mag. Versuri în care Tu nu ai crezut niciodată. Celelalte cuvinte, cum le numeai tu întotdeauna au fost doar povești.
…Te-ai răzgândit?! Bineînțeles că nu.  Desigur, ai fi avut timp suficient să-ți întorci pașii și să mă mai privești o secundă, de dor. Dar cine am fost eu, în tot acest timp? Un nume scris cu litere de o șchioapă pe un petic de hârtie. Ai spus că sunt porc, și probabil ai avut dreptate. Deși suntem atât de diferiți, îți citesc zâmbetul eșuat undeva într-un colț al gurii. Nu se citește fericire pe chipul tău, ar fi destul de straniu… Timpul trece, iar prăpastia dintre noi își lărgește umerii fără nici un pic de speranță. Care pe cine a părăsit… Ce mai contează acum când niciunul dintre noi nu-și mai apropie gândurile de celălalt.
Azi e ziua Ta, și n-ai să îmi auzi glasul spunându-ți la mulți ani. Mi-ai interzis acest lucru o dată, de două ori, de n ori până când într-un final am înțeles că vocea mea îți face rău. Aș vrea acum, ca-n alte dăți să-ți așez plicul, o ciocolată și un trandafir pe preșul de la ușă, dar știi și tu, că noi, că eu, că tu, suntem doi străini. Care erau cele două cuvinte pe care voiai să le auzi într-una dar niciodată să mi le spui? Ar fi fost și ele în plic dar…
Mă bucur că ochii tăi au căutat mai mult, mai bine. Probabil acum, citindu-mi rândurile plângi, și ca de fiecare dată blestemi clipa în care m-ai întâlnit. Regrete inutile, știi? Eu am fost mereu cel care a a crezut în destin și care, cu bune și rele a ținut în picioare trecutul pe care-l avem împreună.
Mă bucur că ochii tăi și-au găsit drumul, ”un drum plin de viziune și viitor” desigur, un drum care mă ocolește. Ce sunt eu de fapt? Un nume scris cu litere de o șchiopă pe harta iubirilor tale. Măcar îți mai amintești de mine? De mine, bun, drăguț, tandru și amuzant și nu de cel de care ți-era groază, cel care țipa sau te rănea cu tăcerile lui.
M-am schimbat în multe feluri pentru tine și am încercat să fiu ceea ce îți dorești și tot am eșuat. Măcar am încercat… Timpul trece, iar prăpastia dintre noi își adâncește abisul lipsit de întuneric și plin de tăcere. Cine știe ce vom găsi la final… Sper că va fi mai bun ca mine și potrivit pentru tine…

La mulți ani…
Un străin…”

Cu ochii inundați de lacrimi puse punctul de final. Nu știa ce să facă cu aceste rânduri, să le închidă într-un plic, să i le arunce într-un mail, să i le vândă într-un bilet într-o stație de metrou?! Știa în schimb un singur lucru. Cuvintele lui sunt suficient de intense încât să o arunce într-un nou val de suferință. Cu inima strânsă într-un ghem de ace, își frământa tâmplele năpădite  de dureri. Oare chiar mai simțea nevoia de răzbunare? Simțea el cu adevărat nevoia ca Ea să sufere de ziua ei? Cu siguranță Nu.
Un pahar de apă rece și un Nurofen mai limpeziră din păienjenișul gândurilor negre. Își luă chitară și fără nici o idee începu să fredoneze cântecul cu vrabia, acel cântec ce o dezbrăca întotdeauna de măștile de peste zi. Își aminti ca prin farmec ce frumoasă era ea, tristă.
Stinse luminile din cameră și se întinse pe pat, privind jocul de lumini și umbre de pe tavan. Salteaua îl înghițea în moliciunea ei chinuindu-i trupul îngreunat de oboseală și singurătate. Își simțea trupul rupt iar sufletul cioburi. Privea în tavan ca într-o oglindă, o oglindă plină de golul sentimentelor înăbușite atâta timp. În piept inima lovea ca un baros emoții ce îl toropeau într-o fierbințeală plină de icnete și scâncete. Conștientiza faptul că plânge zgomotos, că e întuneric și e târziu, iar în liniștea nopții s-ar putea ca vecinii să-l audă. Nu mai răbdă și-și dădu frâu liber sentimentelor. Bocetul lui frământa între buze, fără control aceleași cuvinte… aceleași două cuvinte pe care ea le cerșea din priviri în fiecare moment al… Al ce? Oare ce a fost între ei s-a numit relație? Certuri, certuri și alte certuri… Iar când nu erau certuri se căutau motive de ceartă. Și dacă ce a fost între ei e numește ceartă de ce inima lui plânge, de ce sufletul doare, de ce carnea îl junghie? Niciunul nu a înțeles iubirea celuilalt. El credea în Zodii iar Ea era doar o polițistă de sector. La figurat… S-au risipit atâtea vise…
Noaptea se îngroapă în întuneric și liniștea afundă în ropotul ploii. Vântul ridică spre nori mii de povești pe care cerul le va așeza pe umerii unor steluțe mai mici sau mai mari.
În pragul unei ferestre ochii mei caută adâncul înțelegerii… Ce vină au stelele că noi nu știm să iubim?

1082046737

Răutatea unei Stări de Bine…

”I’m always stuck between white naked walls
I remember you and everything around me falls
I see in the mirror, your darkest face who looks at me
Your flemish voice takes my reality

Like a storm my soul has no time to rest,
Our story drips behind your dirtiness
Like a child, falling asleep holding his mother’s hand
Couldn’t hear the story before the end”

          S-a înserat de ceva vreme, dar romul din pahar încă nu a stins în întregime lumina din ochii lui. Simte cum speranța se pierde în dezordinea sticlelor goale ce zac împrăștiate pe podeaua încăperii, aspru învinsă de întuneric. Vocile din cap îi spun să încerce să se oprească din această pedeapsă cruntă pe care singur și-o aplică, poate nemeritat. Înainte ca somnul să îi cuprindă cu ghearele într-un păienjeniș de toropeală, telefonul își epuizează bateria sfârșind în albul de var al peretelui. Febra îi umflă într-un zvâcnet nervos tâmplele încondeiate de durerile unei migrene timpurii.

         ”De ce trebuie să fie EA mereu, aici și acolo, când umbra dorurilor mele nu o atinge nici măcar cu o idee… De ce nu pot să o alung, așa cum fără a pregeta, împrăștii toate lucrurile bune din jurul meu când ea e singurul rău ce îl cunosc? De ce încă îmi bântuie visele când tot ce am cules sunt doar coșmaruri sfâșietoare? De ce o mai iubesc, dacă în fiecare dimineață mă trezesc singur cu perna umedă de lacrimi?”


           Călimara își împrăștie albastrul peste cele câteva versuri scrise apăsat în albul unei foi veline. Între degetele mâinii drepte învârte o țigară subțire ce arde în fumul plumburiu un iz de amețeală nevrotică. Simte că e momentul să-și ridice sufletul din letargia ce-i obosește gândurile și să înceapă să scrie alte rânduri pentru Ea, despre Ea, singura și adevărata obsesie și Nebunie.
Pe pat, în dreapta lui, chitara zace cu corzile neîntinse în armonicul unui acordaj normal, lăsând sunetelor acea brumă de idee a gândurilor diatonice. O privește cu jind, dar totodată se simte cuprins de teamă și furie. Un arpegiu timid îi aminti că Numai ea i-a adus umbra Păcatului pe care toți oamenii îl numesc Dragoste. Încearcă să găsească printre gânduri cum era de dinainte de a fi îndrăgostit, de dinainte de a simți ghimpele fiorului înfipt în carnea neîncepută a inimii. Își aminti de viața lui boemă, lipsită de scrupule. Era poet, un arogant conștient de darul său ce-i dădea aripi și încrederea că lângă masa lui, lângă paharul său de rom, nu are loc decât un scaun și o sticlă. Sec!
… Și totuși, din neantul unui abis descusut parcă din romanele lui Stephen King a apărut Ea, mirobolantă, un Înger Luciferic. Fără cuvinte și-a tras un scaun, s-a așezat, și-a turnat în pahar și cu un gest de salut, a înghițit fără suflare. În tot acest timp nu i-a slăbit o secundă privirea, blocându-i din start orice răspuns. Ochii ei negri săpau până în adâncul sufletului sădind microbul neliniștii. Simțea cum sângele-i transpiră prin carne o sete avidă de patos. Atunci a descoperit în EA, tumultul unei pasiuni febrile pline de forță, entuziasm și pasiune. Prima noapte a fost un șoc, ore la rând tulburând ordinea cearceafurilor și moliciunea pernelor. Parfumul Ei înăbușea aburii broboanelor de transpirație ce se evaporau pe carnea asudată. Trupul ei era foc, iar el se simțea o lavă fierbinte, împreună explodând precum vulcanii cei mai fierbinți.
Luni la rând și-au consumat iubirea pe scenă, acasă, între prieteni. Văzuți de departe păreau incoruptibili și de nedespărțit, și totuși… Ruptura a venit, Raiul s-a rupt și s-au trezit într-o dimineață conștienți că iubirea nu-i îndeajuns pentru a îi ține împreună. Ea a plecat iar el și-a construit propriul Iad înconjurat de ziduri de Întuneric. A ajuns să deteste Lumina și pe toți cei ce trăiesc în ea din simplul motiv că pentru el, Lumina s-a stins.
Privea spre lemnul rece ce încă își aștepta mângâierea în sunete calde. Primul acord, minor, răsună melancolic peste umbre iar următoarele veniră însoțite de lacrimi. Gândurile îl duc spre armonii într-o cheie falsă, dar tăria din pahar îi omoară pe loc instinctul de a fabula armonic. Un Mi minor, apoi un La cu 7, un Si cu 6 și încă câteva, urmară cursul unui blues plin de cuvinte îndurerate…

”You throw a stone behind my window breaks
You only make it wrong, I always make mistakes
I touch the mirror and reflection is destroyed
I’m the one that you now should avoid

The rain cutting light in smaller parts
I sing my fucking music and my broken arts
As my soul, I live my dirt in fluid pain
And you’re now the only one to blame

I see on the grey floor the same dark steps
As the room is built by all my regrets
I see your broken fucking face
This is my final song this is your final dance”

”Mulțumesc Adelina, pentru ajutorul acordat la traducere. Fără tine, nu aș fi reușit niciodată să scriu în engleză.”

blues-man-cbabi-bayoc

Toamnă, e sufletul meu…

 

O cană de ceai aburește geamul ferestrei ce mă desparte de nebunia aprig dezlănțuită a furtunii ce-mi răcorește singurătatea. După atâtea zile de arșiță mistuitoare, pe masă, în balcon, o țigară uitată încă mai fumegă în nuanțe alburii pe marginea scrumierei. O carte galbenă, deschisă la o pagină oarecare, stă inertă așteptând cuminte o pauză în amintiri. Agatha Christie cu al ei Hercule Poirot, au tras semnalul de alarmă, al Orientului Expres punând frână unui tren legănat în suspans. E dimineață, dar dimineața asta are nervi și furii, tunete și fulgere și gânduri aglomerate într-o neliniște pe care sufletul nu mai știe cum să o împace…
            Zâmbesc pentru că și astăzi, deși vorbim atât de rar, ai reușit să mă surprinzi, să mă uimești, să mă trezești din nepăsarea mea cotidiană cu care îmi irosesc zilele, nopțile, anii și viața și iată cum îmi oferi o umbră de gândire și melancolie. Mesajul tău în puține cuvinte mi-a dat fiorul acela pe care câteodată îl numim  picături de fericire…
” Ce vezi tu în toamnă? ”
m-ai întrebat, iar eu întâi am râs, zicându-mi că tu, Copilă naivă n-ai de unde ști că Toamna, e  veșnică în sufletul meu. Apoi râsul s-a preschimbat în zâmbet, iar mai curând gândurile s-au transformat într-o neliniște apăsătoare în care amintirile se derulau precum un film nostalgic…

Toamna, e acea femeie cu suflet blând și cu atingere mângâietoare, o mamă al cărei chip nu îmbătrânește niciodată chiar dacă mai adună câte un rid sau cearcăne în nopțile lungi în care luna stă departe iar stelele sunt doar niște licurici rătăciți în tot înaltul.
Toamna, e acea femeie cu pas ușor, cu gleznă subțire, pe genunchii căreia îți odihnești visele, Toamna, e acea femeie după care nu întorci capul, pentru că o dată privit, chipul ei îți va rămâne întipărit pe viață în suflet.
Toamna, e acea femeie cu părul des, înțesat în arămiul frunzelor pierdute, cu buze roșii, coapte, care chiar și prinse într-un zâmbet șters, nu-i știrbesc nicicum din splendoare, frumusețe și prestanță.
Toamna, e acea femeie cu bust robust din care toate cele vii și-au tras seva, cu rochie lungă, neagră, învelită într-o mantie brună de postav a cărei amintire n-ai cum să nu o regreți.
Toamna, e acea femeie ce întotdeauna te va întâmpina și te va părăsi în lacrimi…
Toamna, e acea femeie pe care aș iubi-o necondiționat în întregul ei, dar care totuși e ruptă în bucăți, și câte o bucățică zace în fiecare dintre voi, fiicele ei…
Toamnă, ești tu odată intrată în viața mea…

           Închid cartea zîmbind… Țigara-mi fumegă între degete iar ceaiul s-a răcit… Teiul din fața balconului împunge coastele vântului iar vântul șuieră în colțuri…  Un gând îmi cutrmeură trupul… ” Copilă dragă, dacă ai ști… ”

08ec8a9fa8b991309c80d6f83b5dffad

Altă zi, aceeași poveste… (IV)

Cap. 4 – Pentru totdeauna sau poate niciodată!

”Am rămas doar Noi și tot Întunericul ce pare să fi încremenit sub gerul aspru al acestei nopți, fără de lună, fără de stele… Sub întuneric, fără cuvinte, aproape că gonim pe strada pustie, ținându-ne strâns unul pe celălalt, de mână. Lumina pală a felinarelor e mistuită de o ceață pătrunzătoare ce înghite orice formă, lăsând aieve jocul umbrelor să nască fiori de groază în sufletele ultimilor rătăciți, Tu și Eu. Îți respir teama și tremurul ce-ți zguduie trupul firav, dar și așa, te ambiționezi să împingi ritmul dincolo de puterile tale. Atât de mică, dar cu o voință grozavă te-ai definit ca și femeie, iar eu nu pot să nu te admir și să nu zâmbesc, urmându-te.

O liniște surdă scârțâie sub pașii noștri înghețați de frig… Vom fi acasă curând și tot acest moment de liniște se va frânge în cioburi… Dincolo de toată dragostea noastră, suntem certați…”

Ușa cedează în perete, lovită de furia furtunii din tine… Fără să te dezbraci, te așezi la masă în bucătărie, căutând dezordonată după țigări și brichetă. Mâinile îți tremură, iar ochii tăi trăsnesc fulgere fixându-mă, oricând gata să mă lovească într-o explozie de lacrimi și cuvinte…
– Ană… Vrei o cafea, îți fac un ceai? Nimic… Oare de ce tace???
Apa fierbe în ibric, și știu cât de mult îi place să fie alintată cu o cafea fierbinte, sper numai să…
– De ce nu mi-ai spus? De ce, Alex? De ce nu mi-ai spus?
– Ană, n-am știut… m-am gândit că nu contează… În fond e o problemă mai veche… pe care eu trebuie să o rezolv… Îmi pare rău, dar chiar nu am știut cum să-ți spun.
– Alex, te uită în ochii mei și spune-mi sincer… Am promis amândoi că nu vom lăsa nimic să stea între noi, și întotdeauna ne vom spune adevărul… De ce taci Alex, câte îmi mai ascunzi?
– Ană, eu… Aș fi vrut să-i spun până la capăt, dar ochii ei au explodat într-un val de lacrimi…
M-am apropiat sufocând câțiva pumni luați în plin și am cuprins-o în brațe. Acum plânge liniștit pe pieptul meu sub mângâieri blânde, părintești. Aș vrea să-i spun ”că totul va fi bine”, să o domolesc, dar instinctiv simt că e mai bine doar să tac și să fiu acolo. Poate după ce se va odihni, va fi loc și de cuvinte. Simt cum pulsul respirației ei scade și ochii obosiți de lacrimi au adormit. E timpul să o duc în pat… Ca un copil se ghemuiește oftând ușor…
”Somn ușor Ană, și nu-ți mai bate capul… vom fi bine indiferent de ce va fi mâine! Te iubesc…”

 Cada e aproape plină, iar aburul din baie pare sufocant. Am să las ușa deschisă pentru orice eventualitate… Mă gândesc că poate câteva lumânări cu iz de iasomie și o mână de sare ar trebui să fie îndeajuns pentru puțină liniște sufletească
A mai trecut o zi și parcă și azi Destinul a lucrat împotriva noastră… Oare ce voi face de mâine încolo? Ce viitor avem noi doi??? Offf Ană, dac-ai ști cât de mult vreau să te feresc, să nu-ți împovărez și ție sufletul cu toate mizeriile vieții… Și tu te superi pe mine, măi Ană, de parcă nu mi-ar fi îndeajuns toate cele câte sunt…”  Simt cum ochii trag să mi se stingă sub apăsarea gândurilor ce dau năvală… ”Numai de n-aș adormi…”

Valurile se sparg în malul noduros, așteptând fără grabă primele cuțite de lumină ce prind să sfâșie întunericul, undeva în linia necuprinsă a Orizontului. Vuietul mării se răsfrânge în țipătul strident al pescărușilor sfâșiind repetat liniștea ce ne înconjoară. Suntem singuri, pe un colț sălbatec de plajă trăind începuturile unei noi vieți. O ploaie de cuvinte a curs cu ultimul val de stele, apoi ne-am afundat amândoi într-o tăcere sufletească. Te-ai desprins din brațele mele și în numai câțiva pași, gleznele tale măsurau spuma ca de lapte a apei reci și sărate. Te-ai ridicat pe o stâncă lăsând vântului în joacă, să-ți mângâie pe spate cosițele castanii. Pari rătăcită departe, cu toate gândurile într-o lume plină de melancolie și visare învelită într-un vechi șal cenușiu. De-aș fi pictor te-aș închide pentru o eternitate în albul unei pânze învechite în vopseluri pastelate. Dar nu sunt… Și pentru că nu sunt mi-e frică să clipesc să nu cumva să pierd imaginea unui tablou ce cu siguranță s-ar numi Iubire.

– Ană… Te iubesc!
Brațele mele se încolăcesc în jurul taliei ei micuțe, strângând-o ca și cum ar fi ultima îmbrățișare. Îmi așez bărbia pe umărul ei șoptindu-i discret:
– Te iubesc, nebuno! De când ai apărut în viața soarele a prins culoare. Trăiesc anotimpuri vii și tot ce mișcă îmi dă motiv de bucurie… Ești ca o poveste pe care o scriu cu sufletul și cu inima, o poveste ce n-are nevoie de cuvinte, o singură atingere sau numai suflul tău pe să-l simt și e îndeajuns să trezească în mine nebunia iubirii… Te iubesc bleguțo, nu-ți învenina mintea cu gânduri rătăcitoare…
– Știu Alex, dar dincolo de toate și cuvintele contează… Îmi întăresc credința și încrederea în ceea ce, la rândul meu simt…
Închise ochii și se lăsă simplă și neajutorată, toată mie, în cea mai sinceră sărutare. În clipa aceea aș fi rupt-o la goană și aș fi țipat în gura mare, o întreagă explozie de fericire mă aruncă în febra nebuniei… Trupul mi-e cuprins de un tremur intens, iar zâmbetul ei îmi strânse îmbrățișarea în focul dorinței. Doi copii, mare, nisip și iubire, povestea noastră.

Soarele se ridică pentru a câta oară din adâncul mării, iar în sufletul meu, pentru prima oară în viață, dincolo de cuvinte simt că iubesc…

Zilele curgeau pe rând, una câte una, pline de zâmbete, sărutări și bucurii… Păream rupți mereu din alt film și ca din întâmplare, întotdeauna la locul nepotrivit. Și totuși, toate stângăciile, nebuniile și întâmplările nu făceau decât să ne distreze și să ne lege tot mai mult. Vacanța s-a terminat și Bucureștiul ne-a reprimit sub adăpostul lui de eternă capitală. Zilele curgeau repezi ca șuvoiul unui izvor de munte și toate câte treceau ne prindeau în ore târzii numărând stelele. Iubirea noastră se transforma într-un fruct dulce și viu colorat din care n-ai ezita o secundă să muști… Iar TU, știi cel mai bine să muști…

Cu toate momentele de fericire, peste sufletul meu presează o mare problemă, ”ce vor spune, părinții noștri, acasă…” Eu totuși voi încerca să le spun, dar tata…
Dincolo de toate gândurile mele, o voce ca un ecou răsună din depărtare… E Numele Meu… Iar eu… Eu unde sunt???
Mă simt apucat de umeri și tras cu putere din apă.
– Alex!!! Tâmpitule, vrei să te îneci?
Cu greu reușesc să trag aer în piept… Dar simt cum încet, încet îmi revin. Momentul de panică a trecut și probabil am adormit în cadă… Ana speriată, părea o stafie încremenită în fund pe gresia udă având o mină hilară. Nu mă pot abține și râd, isteric…
– Bleago!
Uluită, cu ochii umflați de frică, se uită la mine fără să înțeleagă…
– Băi nebunule, tu ești normal la cap? Vrei să te sinucizi? Vrei să scapi de mine și să mă lași singură în gura lupilor? Stai că-ți dau eu omor acum dacă asta vrei… Măcar să știu că mori de mâna mea!!!
Cu papucul în mână lovea pe unde apuca… O luai de mijloc și o tăvălii pe covorașele plușate ca într-o joacă ce-mi părea că pentru ea e foarte serioasă. După câteva sărutări se liniști…
– Dă-te jos, porcule!
– Mai ai multe apelative de-astea, delicate, la adresa mea? Prințul, Împăratul, Șeful – de ce nu? Nu există la tine în vocabular?
În secunda doi mă trezii cu un papuc peste bot…
– Na de-aici, prințul meu!
– Hai să-ți fac o cafea… Fumăm?
– Hai în pat, că mă enervezi și mă umpli de coșmaruri… Să vezi omorul vieții mâine ce-ți dau dacă visez urât! Porcule! Auzi la el, adoarme-n cadă! Ha!
Nu mai spun nimic și o urmez spășit spre dormitor.
– Azi dormim la tine-n cameră și când ne trezim faci curat în toată casa. Ne-am înțeles? Pun ceasul la 11.00. La două mă duc să mă tund. Sărută-mă și gata.

Se întoarce cu spatele așteptând pupicul de noapte bună. Mă conformez cuminte și mă întorc la rândul meu cu fața spre perete încercând să adorm, dar gândurile nu-mi dau pace… După ceva timp o simt cum se ridică, mă privește și-mi șopti cu o blândețe cu care mă alintă și mă face fericit. ”Te iubesc, prostule, offff! Somn ușor copil bleg!” Mă luă în brațe și adormi liniștită iar eu întâmpinai zorii cu zâmbetul pe buze…
A mai trecut o zi, povestea merge mai departe… Somn ușor…

Return

Altă zi, aceeași poveste… (III)

Cap. 3 – A Woman’s Heart

… Trei ceasuri au trecut de când lăsarăm în urmă forfota Gării de Nord, iar trenul nostru aleargă în continuare domol, păcănind mecanic în aroganța lui nepăsătoare. Ca un balaur de poveste, șerpuiește pe liniile de fier, tăind de-a dreptul canicula sufocantă ce îmbrățișează câmpurile gălbejite de arșiță și foc… Transpir…
Cu fruntea lipită de geamul fierbinte, privesc pe fereastră golul destins în culori pale, ce fac ca întreaga priveliște în drum spre mare, să-mi pară un deșert imens și pustiu. Ici-colo, câte-un suflet viu animă viața în imensitatea acestui tablou împietrit. Cerul albastru e limpede și fără de nici un nor. Mă simt sufocat, fără pic de aer, iar gândul că Eu și Ea ne vom petrece concediul împreună mă sperie îngrozitor. Mi-e teamă… Da, trebuie să recunosc că de fapt gândul meu nu vânează peisaje mirifice, ci doar ocolește adevăratul subiect ce mă frământă. Ana și Noi.
Și Ana era acolo, aievea, întinsă pe canapea, pierdută-n lumea viselor, murmurând când și când cuvinte abia șoptite. Dormea ca un prunc, gemând de arșiță și oboseală. De pe frunte i se adunaseră câteva broboane de sudoare ce picurau pe linia lungă a sprâncenelor. Tenul ei alb părea că soarbe fiecare rază din lumina soarelui ce răzbea pe lângă perdeaua ferestrei. Gâtul subțire, umerii mici și un trup ghemuit, făceau din această firimitură de Om o închisoare pentru sufletul meu. O privesc cu setea unui bătrân ostenit ce nu a cunoscut niciodată mirajul dragostei și al iubirii. Mă simt îndrăgostit ca un copil, prins în ițele acestei fetițe minunate, care printr-un joc atât de simplu și natural mi-a vrejul dragostei în inimă… Dar Eu… și Ea… Oftez, pentru că doar atât pot face în prejma ei când o pot privi în voie… Noi doi niciodată nu putem fi ceea ce mi-aș dori eu să fim, un prinț și o prințesă, suflete pereche. Ce frumoasă e, un înger… Dar să o mai las să doarmă…

Un șuierat ascuțit mă făcu să tresar subit…
– Nu te speria prostuțule, mai avem puțin…
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic, ai ațipit și… nimic.
Într-adevăr ațipisem cred că mai bine de două ceasuri… Mă simțeam mult mai odihnit și revigorat. Și parcă nici nu mai era așa cald… Și Ana era vioaie, zâmbitoare și… schimbată? De haine!?

– Te-ai stipărit aici?
– Ai fi preferat pe coridor?
– Nu, dar, dacă m-aș fi trezit și te-aș fi surprins? Ce-ai fi făcut, aaa???
– Cine, tu??? Ha-ha, ești prea bleg  să faci tu de-astea! Tu nu știi să spionezi, cu siguranță ai fi închis ochii imediat, blegule. Habar n-ai ce zeiță ai în fața ta!!! Și după frumosul obicei, își scoase limba și mă sărută pe frunte.

– Bleahh, ești sărat, ia de șterge. Dar nu unde te-am pupat eu, ai înțeles?!!!
Și râse plină de poftă. întinzându-mi un sandviș și un prosop. Făcu o scurtă pauză, după care fixându-mi privirea mă întrebă pe un ton serios:

– Alex, povestește-mi ce-ai visat!?
– Poftim?! Nu… Nimic, n-am visat nimic.
– Alex…  Te roooog…
– Păi n-am visat… De ce spui că am visat? N-am visat nimic…
– Bine, fie…
”Oare de ce insistă și de ce mă privește așa? Ce am visat???”
Glasul roților de tren era singurul zgomot ce îndrăznea să tulbure tăcerea din compartiment. Îmi părea pierdută cu gândurile undeva departe, iar ochii ei îmi păreau că-și feresc privirea…

– Anuță, s-a întâmplat ceva???
– Aaa, nu, nimic… Scoase din rucsac o revistă pe care părea că o frunzărește doar ca să fie prinsă în ceva…

– Anuță dragă, vino lângă mine să facem ceva…
Își ridică privirea, într-un mod curios, dar simțindu-se trădată de pornire, își domoli instinctul.

– Ce? Îmi povestești visul?
– Visul? Ehhh… Am visat crocodili… Crocodili ce vânau o zeiță cu picioare lungi și păroase… Vrei să-ți povestesc?
– Porcule! Și zbang, se aruncă în mine întinzându-și picioarele goale în brațele mele. Hai, mângâie-mi picioarele păroase și apoi fă-mi masaj. Și decât să hohotești ca un porcușor, mai bine ți-ai folosi gura la altceva. Cum ar fi să-mi spui o poveste…
– Păi… să vedem. A fost odată, demult, o prințesă… O zeiță, să am pardon…

Constanța. Poposiți în gară, trebuia să facem planul de bătaie că pe drum ne-am luat cu altele și săracii de noi, ne-am trezit fără cazare și fără idei în mijlocul zilei.
– Și acum?
– Acum, ce?
– Acum unde, zevzeaco!
– Aaaa, păi unde vrei?
– Nu știu… unde vrei tu?
– Vreaaaau, să ne cazăm într-un loc liniștit, de unde să putem ajunge ușor într-un loc agitat să ne destrăbălăm! E bine?
– Uffff… mi-era teamă că o să vrei în Vamă…
– În Vamă??? No, no, no… Dacă voiam în vamă nu mai căram chitările după noi, nu crezi? Încărcam gențile cu votcă și conserve. În Vamă chiar nu vreau și oricum tu ești prea comunist ca să înțelegi mersurile pe-acolo așa că, gândește-te la altceva… Undeva romantic și intim, undeva unde ți-ai duce tu iubita și unde n-ai fost cu niciuna, nu de alta dar nu vreau să fiu geloasă.
În clipa aceea m-a blocat. Toate acele cuvinte au avut asupra mea un efect de bumerang. Păcat că n-aveam o oglindă să-mi studiez fața tâmpă ce mi se imprimase pe chip. Chipul ei însă, strălucea teribil, iar zâmbetul părea că eclipsează toată lumina soarelui pe cer.

– Hai măi blegule, te tachinez, ce naiba…
– Mda, drăguț… Păi hai spre Neptun atunci, ce spui?
– Nu spun nimic, merg și punct. Stai să-ți dau un hug și să-ți mulțumesc. Ești tare fain!
Și buzele ei se lipiră lung de obrazul meu. Toate aceste gesturi mă tulbură și mă înmoaie. Pare un drăcușor ce mi s-a pus în brațe și-mi conduce universul. În fața ei nu cred că aș mai putea spune nu.

Îmbarcați într-un Maxi-Taxi, sub ochelarii de soare, ne ascundeam gândurile ce puteau trăda anumite sentimente. Stătea înghesuită în mine sprijinindu-și capul de umărul meu, iar eu, deși amorțit, nu îndrăzneam să spun nimic. Și nici nu voiam!

După încă două ore de rătăciri prin stațiune am găsit și cazare pentru nouă zile, la un hotel retras, micuț și convenabil.
– Alex, în zece minute să fii gata, ai înțeles???
– Să fiu gata pentru ce? Nici n-am despachetat… Mi-e foame…
– Ești la regim, ai uitat?! Douăzeci de kilograme trebui să dai jos!
– Nebuno, m-ai adus la mare să mă slăbești?
– Da, nebunule!!!
– Păi slăbește-mă… ușor.
– Deseară alergăm pe plajă!
– Care deseară, că e opt! Și la ora asta se ia cina…
– Mdaaa… Ai dreptate. Hai să mâncăm. Facem o plimbare, după care ne băgăm la un film până facem nani.
– Ești groaznică. Ai programat totul? Dușul te inspiră? Sau aerul ce intră prin ușa pe care n-ai închis-o.
– Ce-ți pasă?
– Nu-mi pasă.
– Pregătește-te!
– Păi vreau să fac duș!
– Faci pe plajă, mă grăbesc!
– Ceee? Unde???
– M-ai adus aici să pierdem timpul sau cum?
– Păi tu de ce faci duș?
– De-aia!
Un miros de fum de țigară îmi aprinse curiozitatea. Tiptil mă apropiai de ușa băii și… Ana stătea colac peste pupăză și fuma călare pe capacul de wc. Dușul stropea în gol și… M-a văzut în oglindă.

– Porcule, ce faci??? m-a repezit, hohotind în râs.
– Eu bine, tu??? Faci caterincă de mine?
– Hai că intru acum… și te las și pe tine.
– Mă lași să…?
– Să faci duș, ce altceva?
– Când, acum?
– Porcule!

Se înnoptase bine, când într-un final am pășit împreună, la braț, pe aleile stațiunii. Fără agitație, fără muzică dată la un volum de-ți omoară timpanele, fără curse și expoziții de mașini, doar familii și copii. Ne-am luat câțiva porumbi copți și fierți un cearșaf și ne-am oprit pe plajă…
– În noaptea asta stăm aici… vreau să privesc cerul…
Părea ciudat de serioasă și chiar mai mult decât atât, avea un aer melancolic, trist. S-a întins cu fața spre stele parcă în așteptare, căutând ceva, acolo sus.

– Când eram mică, visam să ajung undeva, dincolo de nori, pe o stea. Să-mi iau toate păpușile și să fug acolo sus. Să fie un loc doar al meu, să uit de tot ce-i rău, să nu-i mai aud pe ai mei certându-se… Voiam să-mi găsesc prințul din poveste, un prinț bun, care să cumpere o stea doar pentru noi. Alex… E scumpă o stea?
– Ană… Ce e cu tine?
– Știi… Niciodată nu m-am simțit atât de bine, atât de liberă… De când am venit la tine totul s-a schimbat. Nu credeam că ai să reziști, că ai să mă suporți… Știu, sunt dificilă, sunt haotică și ți-am distrus liniștea… Dar tu ești bun, și pare că mă înțelegi mereu… chiar și când nu reușești tot cauți să faci să fie bine. De ce te porți așa? De ce ești așa? Nu am întâlnit pe nimeni ca tine…
Privirea ei era sus, între stele, iar carnea îmi tremura pe oase. Nu-mi era frig și tremuram. Cuvintele îmi stăteau pe vârful limbii dar buzele îmi erau lipite… Își așeză capul pe pieptul meu, iar teama că-mi va descoperi emoțiile îmi provocau un freamăt de necontrolat. Zâmbea. Galopul inimii mele bubuia ca o tobă în cel mai crâncen concert de rock și ea nu spunea nimic, zâmbea…

– Alex, pune mâna aici… Simți cum bate? E Inima mea și bate așa de tare numai din cauza ta, dragule. E mică dar bate tare, pentru noi… Mi-aduc aminte cât de frumoase îmi erau zilele când eram micuță, iar tu veneai să ai grijă de mine când ai mei plecau… Îmi citeai povești cu prinți și prințese… Mai ții minte cum mă alintai? Nu mai ții nătărăule, dar ai să-ți amintești. Îmi cântai la chitară și mă puneai să urlu la lună ca un vârcolac. Tu erai vampir… Erai așa de funny… Dar a venit și ziua în care ai plecat… veneai acasă foarte rar și pe la mine nu treceai. De dorul tău am învățat să cânt la chitară, toate cântecele tale. De dorul tău am venit în București, să stau cu tine. Să nu mai plâng singură între patru pereți… Alex, cât îmi ești de drag… Alex, inima mea este a ta dintotdeauna…
Își strânse pleoapele cu un geamăt adânc. Simțeam cum pe obrajii curg ei lacrimi fierbinți dar nu știam ce să-i zic. Aș fi strigat în gura mare ”Te iubesc…” dar mi-era teamă…

– Lorelei, nu plânge, sunt aici copilă mică.
În acea secundă plânsul ei prinse și glas tremurând…

– Vezi că nu ai uitat? Alex, în tren, când ai ațipit… Chiar nu-ți amintești ce ai visat?
– Nuuuu… nu-mi amintesc…
– Prostule!
– Eu dormeam și m-ai trezit… În visul tău eram Eu, și mă strigai. Mă strigai tare, în somn, aproape că m-ai speriat. Mă strigai pe numele meu de poveste, micuță Lorelei, și îmi spuneai cuvinte frumoase, și la final ai spus că… că mă iubești, Alex… E oare adevărat? Mă iubești, dragule?

6a00d834516bb169e20120a88a58ec970b

Sfârșitul cele de-a treia părți

Altă zi, aceeași poveste… (II)

Cap. 2 – Ana

… Și concediul meu de două săptămâni începu cum nu se putea mai bine, în toiul nopții chiar! Din camera ei stridentul ton al unui ceas cu clopoței îmi dădu palpitații ca la cutremur. Îmi caut telefonul să mă uit la ceas și, stupoare: ”Ce mama naibii… nu e nici patru… E trei?! ” … Și alarma ceasului urla în draci! Sprijinit pe coate așteptai să-i aud pașii aiuriți prin cameră în drumul spre decapitarea monstrului cu glas de tinichea, dar de dincolo nu se auzea nimic.
-Anăăăă, omoară-l că-l mănânci cu tot cu titirezi, dacă mă ridic din pat!!! Anăăă, tu n-auzi?
Și într-adevăr, Ana nu auzea, și asta nu pentru că ar fi avut niscaiva probleme la timpan, ci pentru că era de negăsit… în casă! Cu un pumn țintit bine, oprii glasul de coșmar al tinichelei afurisite, probabil moștenire de familie din seria antichități, și începui să bâjbâi prin jungla amazoniană asemeni unui Sherlock în căutare de indicii. În bucătărie am interacționat doar cu coșul de gunoi rătăcit prin mijlocul camerei, de care m-am împiedicat, rostogolind și împrăștiind resturi fructifere prin toată camera. Pe balcon domnea în siguranță o liniște copleșitoare și un miros intens de cafea și tutun, iar prin baie doar două numere răsfoite din colecția mea (intimă) de reviste cu bulină. Și Ana nicăieri! Cum bănuiam de la început, căutarea-mi fu zadarnică, somn irosit. Cu siguranță, nici mult mai celebrul Hercule Poirot n-ar fi scos mare brânză (posibil, doar mucegai) din întreaga poveste, așa că punct și de la capăt…
Oarecum alarmat de penibilul situației încercai să o sun pe mobil, dar după freamătul vibrând al cearșafului am dedus că-și ține mobilul sub pernă (și doar atât!)…” O fi ieșit după țigări… sau… Mda… dacă tot mi-a stricat somnul o să-i fac și eu o surpriză…” Mă întinsei pe canapea și mă lăsai pradă gândurilor…

Trecuseră aproape cinci luni de când îmi pășise pragul, fără să mai aibă, vreo intenție să mă părăsească vreodată. Se mutase la mine, parcă definitiv și la scurt timp după ce și-a primenit culcușul a mai venit și cu o pisică. Ha! Nu le-am suferit niciodată și nici nu-mi imaginam că voi ajunge să trăiesc sub același acoperiș cu o mâță dar… Cum a făcut cum n-a făcut, m-a adus în imposibilitatea de a spune NU! (noroc că a scăpat-o pe-afară și a fugit!!!). Tipa asta frumoasă, copilăroasă, de numai nouăsprezece ani, subțire la trup, cu părul sângeriu, cu două măsline verzi cu care mă fixează când își scoate limba și se strâmbă ca o maimuțică beată când ceva nu-i este pe plac, cumva a reușit să-mi pătrundă în suflet și habar n-am cum. Singură, a reușit să alunge toată rutina monotonă ce-mi alimenta imensul gol ce-l numeam viață. Dar oare să fie numai atât???
E pretutindeni alături de mine, la ieșiri cu băieții (deoarece fete n-a știut să adune în jurul ei), la baschet, la teatru sau la film. Parcă-mi amintesc și acum când, văzându-mă pus într-o situație jenantă, la o întâlnire de serviciu unde toată lumea a venit în cuplu, s-a oferit să-mi fie ”jumătatea” lipsă. Și pot spune că și-a jucat bine rolul de ”iubită”, atrăgând nu doar complimente, ci și privirile salivânde ale multor colegi. Cu părul părins în cosițe, ochii vii, perle de sidef și rochia neagră, ușor vaporoasă, un pic peste genunchi, cu umeri căzuți și decolteu ascuțit o rupeau parcă din istoria anilor 60 a marelui Chicago. Era frumoasă, ba mai mult decât atât, minunată.
De multe ori leneveam pe șezlonguri în balcon citind diverse și hlizindu-ne de vreun nimic, alteori dădeam adevărate dueluri de jam session chitaristic în sufragerie, ori ne petreceam week-endurile prin vreo grădină la braț sau pe vreo terasă. Ne purtam de parcă eram îndrăgostiți… Mă sperie gândul dar, chiar am putea fi???

-Aaaaaaaa! Ce faci băi, aici?
Icnetul ei oarecum surprins, mai mult decât speriat, mă smulse din starea de contemplație în care am rătăcit aproximativ două ceasuri.
Eu ca eu, dar tu pe unde-mi umbli, nesuferito?! Ai pus drăcia aia de zace cu cracii-n sus sub calorifer, intenționat la trei sau ce? Și nici acasă nu-mi ești, lăsându-mă să fierb de griji!
-Nu băi… Ahhh, scuze… Am uitat…
Își scăpă un râset dar continuă, pe același ton scăzut și împăciuitor.
Știi, am terminat ieri sesiunea… Și alarma a rămas setată la trei, că mă trezeam noaptea să mai învăț. Îmi pare rău că ți-am stricat somnul… (șoptit) de frumusețe. Și mustăci un zâmbet asemănător lui Joker (din Batman). Se întoarse înspre bucătărie, iar eu sărind agitat în papuci, după ea.
Bine, nu-i bai, dar pe unde ai fost, m-ai speriat să știi, trezindu-mă și negăsindu-te… mai ales că eu m-am băgat la somn mult după tine…
-Fă-mi o cafeluță și-ți spun! Am o mare surpriză dar până una alta, intru la duș. Spor!
Și se evaporă asemenea unui fum, spre baie. Are o meteahnă ce deseori mă râcâie în orgoliu: îmi stârnește curiozitate și mă lasă-n așteptare însetat de curiozitate.
Tot ce mi-a rămas să fac, e să mă conformez și să-i dau zor cu cafeluța, că cine știe ce idee îi mai surâde prințesei.
Aleeeeeeeex!
”Că tot veni vorba…”
-Da, regina mea, ce-ți poftește pipoțica?
-Prosopul Alex, e în cameră!
-Unde???
-Pe-acolo, vezi și tu că nu ești chior! Vrei totul mură-n gură???
”E nebună, jur!!!”
I-am răscolit prin lucruri în dormitor, ca să-i găsesc prosopul în… mașina de spălat… Offf…
-Măi, n-ai altul? Ăla e la spălat.
Dă-mi de la tine, că nu știu de-astea…
O mie de cuvinte nu mi-ar ajunge să descriu ce simt în astfel de momente, datorită ei. Dar fie… Unde ți-l las?
-În mână???
Și râsul ei cutremură faianța din baie!
-E pe mașină, ți-l iei!… (deși i l-aș fi dat și-n mână… dar nu a insistat!)

Cafeaua a dat un pic în foc, dar nu-i bai… Îmi aprind o țigară și-mi descarc tensiunea din tâmple. Ana e doar un copil ce nu vrea să crească mare. Și-mi place așa cum e.
-De ce te uiți în gol și zâmbești?
-Ce?
-Bețișoarele de urechi sunt în dulap… ți le aduc?
-Ha-ha!
-Păi?
-Care e surpriza?
-Dar ho, ce-ai? Te măriți și eu n-am aflat? Stai să-mi prind suflul, să-mi beau cafeluța… ingratule! Țigări mai ai?
Își însuși pachetul, își umplu plămânii de fum, se înecă de 2 ori și continuă cu repezeală!
-Stai să-ți spun. Aseară, știi am văzut filmul acela, cu tipa și tipul care se despart și apoi se caută în jurul lumii, și tot așa. Trăiesc o super aventură! M-am pus eu să dorm și n-aveam liniște și, pe neașteptate mi-a venit o idee!
-Aoleu!!!
Făcu o pauză largă, trase câteva fumuri adânci și cu ochii mari și bulbucați continuă:
Azi e sâmbătă, da? Suntem amândoi liberi, da? Suntem tineri, da? Da! (își aprinse a doua țigară…) Am fost la gară și am luat două bilete la primul personal. Spre mare!
-Ce???
Ideea ei îmi căzu ca o lopată în moalele capului. Ce-ai făcut?
-Da, la 7.45 avem tren. Cam în două ore, așa.
-Măi nebuno, te scrântiși? Hai măi Ană, îți arde de glume, ce naiba!
-Băi idiotule! Na! București Nord – Mangalia! Mulțumit?
Cu biletele în mână, nu-mi vine să cred ce prididește nebuna să facem! O escapadă la mare!!! Sincer să fiu, nu-mi displace ideea, doar că nu-mi vine să cred că mintea ei ar putea bubui astfel de gânduri.
Păi hai să facem ce-ai de gând, zic eu, dacă tot ai dat banii pe tren. Cât ai vrea să stăm?
-Cât vrei tu. O zi, poate două… O săptămână și mai vedem, de întors o să ne întoarcem sigur…
-Ană… Ești nebună, știi asta, nu???
-Și ce?! Tu mă iubești oricum aș fi, așa că, zic eu, bagaje puține, Gogule! Câte un rucsac, ne e mai mult decât suficient… Hai pregătește-te și nu te mai miorlăi că nu ești Poptămaș!
Mă ridicai spre ea, să o sărut pe frunte dar… surprinsă cred, ridică și ea capul, buzele mele atingând alt obiectiv… Am înghețat instant, apoi bâjbâind, m-am retras grăbit și rușinat spre camera mea. Ea doar își aprinse altă țigară. Faptul că toată noaptea m-am gândit la asta mă făcea să mă simt vinovat de premeditare… ”Oare ce simt, e…. adevărat???”

Lumina zorilor înțepa întunericul cu săgeți reci și ceață… Am deschis geamul larg îmbrățișând această minunată primă zi de concediu… Rucsacul stă pe pat, soarele îmi mângâie chipul iar grijile s-au dus… Totuși un gând îmi freamătă pe tâmple: Eu și Ana, aventură sau poveste?”

Love_in_the_Sun_(5)

 

Sfârșitul cele de-a doua părți

Altă zi, aceeași poveste… (I)

Cap. 1 – Întâlnirea

E aproape martie, dar Iarna încă își suflă cu putere vâjul de copilă răzvrătită, șuierând năprasnic peste marginile nefinite ala ferestrei. Camera îmi pare o largă burtă de pește, în care Frigul, un copil rău și prost, îmi îmbrățișează carnea tremurândă, precum o fiară ce-și străpunge victima cu colți fioroși de gheață. Și totuși, răceala asta mă ține cald, cu inima fierbinte. Încerc să-mi adâncesc mai bine capul în pernă și să mă las dus, pe aripi sau în gheare, în lumea viselor, în speranța că poate așa voi uita de frig, de mine și de noi. Cu fața înspre perete, îmi pierd privirea în jocul umbrelor lăsându-mi gândurile să lunece vraiște prin minte, lipsite de orice împotrivire. Ochii mă dor sub presiunea lacrimilor ce parcă nu mai au putere să-și descătușeze durerea emoțiilor din zilele trecute. Ai plecat, dar oare tu mai știi a câta oară?

Presimt că n-am să pot dormi nici în această noapte, căci tu, odată cu tine, mi-ai luat și odihna nopților senine. Sunt singur acum între cearșafuri reci, într-un pat ce-mi pare imens și străin…
Telefonul sună îndrăcit, și de data asta cu siguranță nu e alarma. Un număr nou, necunoscut, îmi strică somnul la orele amiezii. Speram să fie… dar nu, nici un semn de-atâtea zile așa că perna îmi pare mai atractivă decât o voce mai mult sau mai puțin prietenoasă ce ar vrea să-mi strice liniștea într-un colț străin din mine. Închid, dar odată cu melodia și somnul meu a pierit lăsându-mă cu ochii în tavan.
Mda, probabil ar fi cazul să mă ridic din pat, și să fac ceva cu zilele astea de concediu ce parcă au venit parcă să adâncească mai rău golul ce-l port în suflet… Și totuși… Iau telefonul și cad pe gânduri. Pe cine să sun…
– Alo?! Bună ziua, ați sunat mai devreme…
– Alex, eu sunt, Ana! Ce dracu faci, de nu răspunzi?
– Ana?!
Încerc să-mi amintesc, dar numele și vocea de la capătul lumii nu-mi spun nimic.
– Ce faci, băi, ce faci? Dormi?
– Păi… Cam da… Ce să fac… Altceva.
– Ești acasă?
– Acasă, unde?
– Unde? Aici, unde altundeva!!!
– Sunt… De ce?
– Vin la tine, ajung în 10 minute!
A închis! Îmi răscolesc amintirile sub efectul unei tornade, dar nimic nu mă ajută să-mi reperez interlocutoarea în timp și spațiu. Voi vedea eu în zece minute cine e… Ana!
Mă arunc din pat, încercând să îngrijesc o aparentă ordine sub care să ascund dezordinea catastrofală ce domnește ca o regină în casă.
Minutele trec iar eu nu știu cu ce să mă iau mai întâi. Ascund care și ce, pe unde și cum pot și mă lipesc de perete, așteptând să sune interfonul. Nimic!
Timpul trece, pedalând minutele în sferturi întregi, apoi în jumătăți, într-un final întregind un ceas de așteptare. Am visat?
Îmi caut telefonul, iar apelul este acolo prezent și concret.
O nebună! Fără să-mi mai bat capul mă gândesc că ar cam fi cazul să prânzesc și mă îndrept spre bucătărie, dar tonul unui mesaj mă țintuiește în loc. Ce mama naibii?
” Băi, unde dracu stai, m-am rătăcit!!!”
Un râs idiot mă bufni instant! ” Băi, eu stau pe hol! În picioare!!! Dar tu, cine ”dracu” ești? ”. Răspunsul veni prompt în același ton: ” Sunt aia care te caută! Marș la geam, să-ți văd mutra! ”
Tare asta! Deschid geamul la bucătărie și mă aplec peste pervaz. La intrare nu e nimeni, în parcare la fel. Oare asta își bate joc de mine???
Mesaj: ” Gata. Te-am văzut!!! ”. Aștept o siluetă fistichie să-și facă intrarea în largul parcării, dar nicăieri, nimeni! Sună interfonul! Cum naiba? N-am timp să-mi așez gândurile și răspund:
– Da!
– Ai cafea? Sau ness ceva, că-s înghețată rău!!!
– Stai așa că e un chioșc aici în față, vrei și tu ceva?
– Nu…
– Vezi că închid și… mi-e foame! Găteai bine cândva!!! O să sun din nou!
Niciodată nu m-am simțit mai pierdut și fără cunoștință de cauză. Cine e, de unde e, cum face??? Sunt doar întrebări ce parcă îmi provoacă o sete uscată. Sau doar curiozitatea. Chiar sunt curios cu ce ” nebună ” mă pricopsesc pe cap! Și sună iar…
– Gata, deschide!
– Cine e??? încerc să o fac pe prostul, dar mă repede scurt.
– EU, nebunule!
– Vrei să cobor?
– Nu, deschideeee!
În speranța că nu o să-mi iau bătaie, apăs butonul roșu al interfonului și deschid ușa. Sper numai să nu… Liftul urcă huruind dogit nivel peste nivel… Și ușa se deschise!
– Ce naiba faci acolo, hai de mă ajută!
Mă uit strâmb la ea, și pot să jur că nu am mai văzut-o niciodată!
– Alex???
– Da!
– Mă ajuți? AZI!!!
– Păi…
Mai mult tras de păr, îi mut cele două trolere în holul casei. Spre surprinderea mea în lift mai erau un rucsac și un case mare de chitară.
– Uffff… Gata, într-un final am dat de tine! Ce naiba faci frate, un semn nu mai dai?
O îmbrățișare largă și o pupăceală apăsată, ca de sărbătoare, îmi încreți spinii bărbii. În continuare sunt mut! Atât de uimire cât și de curiozitate! ”Cine dracului e nebuna? Mmm, n-arată rău… ”
– Faci cafea??? Eu aș face un duș, unde-i baia???
– Păi… Acolo…dar..
– Aaaaa… Să nu uit! Ți-a trimis mă-ta ceva!
– Cineeee???
– Doamna Mioara, își pițigăi glasul într-un accent ce cu siguranță era de-acasă.
– Băi, agitat-o! Ia stai puțin așa! Cine dracu ești, de unde o știi pe mama, de unde mă știi și de ce ai dat năvală mai ceva ca hunii peste mine???
Râde atât de tâmp încât aproape că-mi vine s-o iau de o aripă și s-o zbor pe geam! De la 4!
– Băi, idiotule! Sunt ANA! Vrei să-ți spun pe litere??? Vrei să-ți desenez?
– Care Ana măi, sincer, nu te cunosc!
– Ana, fata Alinei! Alina, verișoara mamei tale!
Am intrat la socio anul acesta, dar am avut niște probleme cu căminul și nu mai aveam unde să stau. Maică-ta a spus să vin la tine, că de, stai singur, loc este și împărțim chiria.
Amintirile se revărsau în mintea mea precum o cascadă… Acum opt ani era doar o mogâldeață ce pieptăna păpuși și îmi dezacorda chitara… Acum e o ”tipă” ! Și totuși…
–  Băi, dar nu putea să mă anunțe?
– Păi te-ar fi anunțat, dar știi că și-a pierdut telefonul, iar tu nu dai semne că exiști!!!
– Mda…
– Păi ce…? Nu mă primești???
– Ba da, măi! Du-te la duș! Hai, fuga! Vrei prosop?
– Am! Băi!!! Ușa nu se închide?
– Intră și taci!
Aveam nevoie de câteva clipe cu mine, câteva momente să-mi trag sufletul plin de uimire! Cum s-a schimbat și cât a crescut! De fapt cum a crescut!!! Acum o aud zumzăind prin baia mea, o melodie amuzantă, țipând ceva de șampoane și balsam, și parcă ieri o goneam și o alergam să dispară din dormitor că dau cu jeg de rocker pe ea! Zâmbesc tâmp în fața oglinzii nevenindu-mi să cred cât de mult ne schimbă timpul și cât de repede au trecut anii.
Într-un sfert de oră suntem amândoi în bucătărie. Cafeaua fierbe în ibric, iar ea în prosopul de baie dă foc țigărilor. Întâlnindu-i privirea fixă simt că roșesc și încerc să mă feresc…
– Alex, te rog, spune-mi…

(Sfârșitul primei părți)

one-day

Timpul Iubirii…

 

Era o minunată dimineață de iulie când, în dormitorul ei, soarele și vântul se jucau printre perdele gâdilându-i tălpile și alungându-i orice crâmpei de visare…  Prin fereastra întredeschisă, forfota dimineții pătrundea plină de viață în odăița minusculă în care-și trăia lenea matinală. Și ar mai fi lenevit în moalele patului strângându-și puiul de pernă în brațe dacă telefonul nu s-ar fi încăpățânat să sune rătăcit pe undeva printre pungile de cumpărături din bucătărie. Somnoroasă, își frecă pleoapele cu dosul palmei și se ridică să-l caute.
-Da!
La celălalt capăt un râs hohotit îi înțepă nervii, și ei încă adormiți.
-Somnoroaso, încă nu ești gata?  Nu ți-ai băut cafeaua, nu ți-ai fumat țigara?
-Ce vrei, ți-am spus să nu mai suni! Dimineața…
-Păi… nu vreau nimic. Voiam doar să fiu primul care-ți spune că ești frumoasă… și azi. Mă gândeam la tine, și…
-Și ce?
-Și atât…
Simțea că tonul interlocutorului, scădea în bucurie așa că mai domoli și ea din răutate…
-Ce faci?
-Uite, mă pregătesc de muncă și trag cum pot de mine să nu mă prindă patul. Dar tu văd că moțăi și o să întârzii.
-Bine, bine! De-asta m-ai sunat? Te-am angajat cumva pe post de ceas deșteptător?
-A, nuuuu… Voiam de fapt…
-Ce voiai?
-Nimic… De fapt mă gândeam la tine. Și voiam să te întreb dacă… dacă vrei să mergi cu mine la masă. Am făcut paste… cum îți plac ție și…
-Nu știu… Poate. Vedem. Altceva?
-Mmmm… nimic. Te las să dormi.
-Păi…???
-Păi ce?
-Păi spune-mi!
-Ce?
-Mă enervezi! Spune-mi pentru ce m-ai sunat…
-Păi…
-Bine. Pa-pa! 

… Închise telefonul fără să mai aștepte alte bâjbâieli și rătăciri sentimentale din partea interlocutorului. Zâmbea. Se simțea bine, oarecum revigorată după această scurtă conversație inopinată. Fără să se mai gândească, porni spre bucătărie să-și pună de cafea… Rătăci câteva secunde în fața oglinzii de pe hol, apoi mulțumită își luă țigările de pe măsuță, puse apă în filtru și se așeză în așteptare.
Fumul albăstrui se ridica în unduiri orientale, vibrându-i diafragma gândurilor în care se adânci… I se părea că Alexandru o curtează de câteva săptămâni bune, dar felul lui oarecum timid și indirect îl punea de cele mai multe ori în ipostaze ridicole. Era prima persoană pe care o întâlnise și o cunoscuse la noul loc de muncă, un tip drăguț, serviabil dispus oricând să o ajute. Mereu când ridica privirea peste biroul ei, îi întâlnea zâmbetul senin parcă imprimat cu unul din xeroxurile mari de la departamentul tehnic. Nu era micuț, dar trupul lui rubicond, ochii blânzi și mari, tenul măsliniu, părul lung și ondulat îl trăgeau oarecum în sfera dorfilor, iar ea îl tachina în fiecare pauză de țigară. Oricât de supărată sau numai plictisită ar fi fost în acele momente, privindu-l simțea o dezmorțire sufletească…

Lângă cafea o nouă țigară își fumega sfârșitul…
În fața dulapului își exprima nehotărârea cu cea mai aprigă furie. Părea că nici o rochie nu o mai avantajează, astfel încât ajunseseră toate aruncate morman pe patul încă nefăcut. Își trase la repezeală o pereche de jeanși albaștri, un pic prea mulați, un tricou alb, converșii, ochelarii fumurii cu ramă roz subțire, își trecu mâna prin păr… și gata. Zâmbi la gândul că ”Azi e modestă!”

În metrou realiză că în graba cu care a ieșit din casă, și-a uitat pe măsuță romanul de drum. Pentru prima oară se simți străină în acel amalgam de culori și voci ce o înconjurau într-o agitație continuă. Se înghesui într-un colț fără să îndrăznească să se așeze pe vreunul din locurile libere. Își scoase telefonul, dar semnalul prost îi șterse orice chef de navigații virtuale. Muzică nu avea așa că îl scăpă înapoi în gentuță. Când avea cartea, cele 40 de minute de drum păreau o oază de liniște dar azi… Azi își acoperi ochii mai bine sub întunericul lentilelor și cu mult curaj se puse pe observații tacite… ”Se pare că nimeni nu mușcă și… Am ajuns!” 

… În drum spre birou se salută formal cu câțiva colegi, schimbă câteva impresii despre cum va fi vremea și se puse la curent cu ultimele bârfe la o țigară. Starea de mulțumire se transformă într-o stare de bine când peste monitorul ei întâlni zbârlionții răzvrătiți ai fanului numărul unu. Îi trimise pe messenger un emoticon cu limba scoasă.
-Ce faci, urâtule?
-Mâzgălesc o schiță, tu?
-Aștept indicațiile pt. noul proiect. Și mi-e foame. Ce fumăm?
-M-am lăsat!
-De???
-De băut.Apă.
-Ai suuuuc? Dă-mi și mie!!!
-N-am.
-Ești nebun! Hai la o țigară!
-Haidi PA!
-Aaaaaa?

Ana, apăru de niciunde cu un teanc scorțos de dosare gălbejite. N-avea chef de ele, dar munca e muncă, așa că-și luă pixul între dinți și deschise primul dintre ele. Pierdu astfel patru ceasuri cufundată în cifre, și sistemul o anunță că e timpul unei bine meritate pauze de masă și țigară. ”Hooorey!”
-Băi, hai la masă!
-Hai!!!

Amândoi se ridicau zgomotos de la birou și ieșeau zumzăind în râsete pe culoar spre cantină. Alex avea obiceiul să-i ofere zilnic câte o bucurie culinară pe care ea nu avea niciodată puterea să o refuze.
-Băi, o să am nevoie de regim cât de curând din cauza ta.Â
-Nu-ți fă griji, gătesc și de-alea!
-Fugi, măi…

Mai fumau câteva țigări împărtășind ultimele bârfe auzite pe holuri și se întorceau la fel de veseli reluându-și cu bateriile încărcate ordinea de lucru. După job pășeau amândoi agale pe aleile Cișmigiului, servind cu poftă câte o înghețată de pepene roșu, în apusul zilei. Zilele treceau și odată cu ele și arșița sufocantă a verii, lăsând loc ploilor și covorului galben de frunze ruginite… Octombrie venise cu un șirag de zile, care mai de care mai reci și mai urâte întregind tabloul unei toamne ce readuse umbrela în accesoriile ținutei cotidiene. 

… Fără să deschidă ochii simți că e timpul să se trezească. Vântul încă vuia, dar ploaia se oprise și totuși un presentiment de neliniște îi frământa trupul. Se ridică din pat cu gândul să-și găsească telefonul rătăcit prin vreun colț ascuns al garsonierei când pe hol, sub pragul ușii de la intrare găsi un plic alb. Deschise ușa și… Trei trandafiri roșii așteptau cu buzele umede îmbrățișarea unui piept și bubuitul unei inimi… Și totuși pe holul scării nu era nimeni… Plină de emoții scoase hârtia albă pe care caligrafic erau pictate câteva cuvinte. ” Te iubesc, te iubesc și… te iubesc! P.S. Neața, Sunshine! ”
Mintea ei o luă razna plină de emoție: ” Cine și de ce? Să fie…? N-are cum, noi suntem prieteni și el știe bine asta. Mai bine să-l sun… ”  Și totuși se simți lipsită de curaj… Se gândi că timpul va liniști și va potoli orice emoție sau sentiment ce acum frământa sufletul admiratorului secret.

Trecuseră trei săptămâni în care rări ieșirile și plimbările prin ploaie. La muncă se trezi că se poartă distant și că-l evită fără vreo justificare coerentă. Faptul că nici el nu făcea și nu spunea nimic legat de situație o irita constant. Și totuși, cum era de așteptat, inevitabilul se întâmplă odată cu ziua lui de naștere. 

… Alex pășea lângă ea oarecum abătut. Pe fruntea lui păreau adunați câțiva nori ce dădeau semne că-n sufletul lui se apropie furtuna. O furtună secată de cuvinte dar plină de priviri oarbe, rătăcite-n gol. Nu spunea nimic, nici măcar nu zâmbea superior, și asta era total nefiresc lui, așa că se gândi să înceapă ea discuția.
-Ce păpăm bun azi? Unde petrecem?
-Nu știu… unde vrei, nu contează…
-Lasă-mă să fac eu cinste azi cu prânzul, ce zici?
-Nu, nu prea mi-e foame…     

Îi era teamă că discuția ar putea lua o direcție periculoasă dar totuși sperând că poate totul e doar în închipuirea ei îndrăzni să-l întrebe:
-Alex, ce se întâmplă cu tine? Te-ai schimbat…
-La fel și tu!
Deci era adevărat… el era îndrăgostit! Se simți datoare să lămurească problema.
-Îmi pare rău… dar eu nu simt la fel…
-Ce să simți?
-Nu te iubesc, Alex…
-Ți-am cerut eu?
-Nu, dar toată situația asta, o resimt ca o presiune…
În acel moment, lacrimile îi încețoșă vederea șiroind printre gene. Se întoarse cu spatele spre el… și continuă:
-Nu te iubesc. Vreau să rămânem prieteni și atât… Atât, Alex.
Râsul lui isteric o surprinse fantastic…
-O să plec draga mea. Curând, foarte curând, am să plec.  Hai să bem ceva… Ceva tare.
-Vino la mine. Nu vreau să fii singur azi, la mulți ani.

Era pentru prima oară când îi trecea pragul… Plasa cu sticlele de votcă se odihnea pe pat în timp ce ea se duse să aducă pahare, gheață și lămâie. Îl găsi întins în așteptare privind tavanul. Televizorul mormăia ceva pe unul din canalele de știri în timp ce alcoolul curgea prin sufletele celor doi dezmorțindu-le simțurile.

Se surprinse îmbrățișată într-o atingere ce nu-i fu deloc displăcută. Sărutările curgeau pe obraji, pe gât pe umeri, pe buze într-o dezordine înflăcărată. Se ridică deasupra lui, își ridică tricoul lăsând în cădere, umbra a doi sâni perfect rotunzi. În lumina rece a camerei două trupuri înfierbântate se rostogoleau printre cearșafuri. Gemetele și sudoarea întregeau un tablou al pasiunii explozive iar la final adormi cu tâmpla pe pieptul lui odihnindu-și trupul și visele, fericită…” La mulți ani, dragul meu…”

Când zorii aduseră prima scânteie de lumină, prin păienjenișul genelor observă că el plecase. Pe măsuță aceeași trei trandafiri cu buze umede… Simțea fiorul dragostei încolțindu-i în inimă! Ziua trecu fără cuvinte, fără telefoane, fără mesaje, nici un semn! Week-end-ul trecu și el îngrozitor de greu, iar nerăbdarea de a-l întâlni îi frământa nervii precum unui aluat. ” De ce nu sună, de ce nu spune nimic? ”

În noaptea de dinaintea zilei de luni nu reuși deloc să se odihnească. Un coșmar îi tulbură liniștea somnului și întunericul îi induse o stare de teamă. Gânduri care mai de care mai terifiante își făceau loc asiduu în mintea ei. Se simțea rău, obosită și îngrijorată. Odată cu lumina ce își făcea loc în imensitatea întunericului se ridică din pat și se pregăti de plecare. Ploaia șiroia printre umbrele și trecători, dar ea nu mai avea timp și răbdare să se ferească. În inima ei simțea că ceva rău urmează să se întâmple. Fără să mai aștepte liftul urcă scările celor trei etaje…

Biroul lui era gol, de toate lucrurile fistichii și amuzante ce-i încărcau dezordinea cotidiană. Își scoase telefonul dar o voce robotică o anunță că numărul format nu e alocat.

La Personal află că Alex s-a retras din funcție și a părăsit compania. Pământul se rupse sub ea iar cerul îi pică pe umeri.  ”A plecat? Unde și de ce!!! ”  Se interesă de adresa lui, dar nimeni nu știa nimic…Îi venea să țipe, să urle dar închise ochii și își înghiți durerea.  Se simțea tot mai rău așa că plecă acasă. Se opri direct în baie unde își vărsă veninul. Trupul ei era vlăguit și lipsit de putere. Fără să înțeleagă ce se petrece cu ea, își luă toată durerea sufletească sub plapumă, închise ochii și lăsă lacrimilor libertatea să purifice 1durerile inimii. Adormi cu sufletul alb, sub prima zăpadă a iernii…

… Primăvara aduse un zumzăit de viață în tot ceea ce o înconjura. Grădinile îmbrățișau petece de verdețuri iar copacii înmugureau vibrând sub ciripitul agitat al vrăbiuțelor. Era o zi însorită de sâmbătă, așa că se îmbrăcă lejer își luă romanul și își îndreptă pașii spre Cișmigiu. 

Poposi pe o bancă lângă locul de joacă, copiii provocându-i o stare de bucurie și liniște. Deschise cartea și se pierdu printre rânduri. Povestea romanului părea parcă scrisă din povestea vieții ei. O iubire ascunsă sub semnul prieteniei, un moment de pasiune și apoi o viață sub semnul dezolant al singurătății. Singura urmă a iubirii fiind un prunc ce va crește fără tată. Lacrimile dădeau un aer trist acelui chip ce totuși nu a uitat să zâmbească. Își îmbrățișă pântecele pe care soarele îl mângâia cu căldură. Era copilul lui, și ea a ales să-l păstreze și să-i ofere toată iubirea pe care acel suflet ce zăcea în adâncul ei nu a știut să o împărtășească… Pe EL a încercat să îl uite dar în scurt timp a ajuns să-l regrete… A încercat să-l urască dar noaptea se trezea din somn plângând de dorul lui… Așa că a ajuns să se împace cu ideea că el face parte din viața ei, și iubirea lui a luat forma unui băiețel ce-i va purta numele…

… Primăvara își ducea zumzăitul plin de viață îmbrățișând natura cu sărutări verzi în care gândurile oamenilor prind culoare și substanță, însă pe chipul ei se citește toamna celor trei trandafiri cu buze umede ce așteptau îmbrățișare și bubuitul unui piept înflăcărat…

” De ce n-am știut că te iubesc, atunci? ”

  

Se spune că timpul vindecă răni… dar cicatricile rămase ne vor aminti mereu, tot ce a fost.

 

 Tears_can_clean_your_soul_by_andreyardei

Calea Tăcerii din Valea Umbrelor

 

–          Deschide geamul, te rog… e prea multă liniște între noi… și doare.
–          Mișu, te rog, vorbește cu mine! Hai să lăsăm dracului supărările astea nocive! Nu vezi, nu facem altceva decât să ne distrugem…
–          Deschide geamul…
–          Mișu, te rog… uită-te la mine! Vorbește cu mine! Mișu…

Seara cade ca o ploaie de roșeață pe pereții blocurilor din jur. Glasul tău îmi face rău și cu toate astea nu vreau să-și oprească bombănitul… Gândurile îmi fug dintr-un perete în altul izbindu-mi tâmplele cu o migrenă îngrozitoare…

Vrei să vorbesc cu tine, și ce să-ți spun? Nu am în minte decât cuvinte rele, răutăți, nemernicii, așa că mai bine mă las pradă tăcerii. Aș vrea să-ți să-ți spun că te iubesc, că-mi pare rău dar ca întotdeauna mândria iese în față. Aceleași cuvinte aș vrea să curgă și din glasul tău, dar tot ce răzbește în timpanul meu e același veșnic bocet mocnit. De data asta…

Cu ochii înrobiți de lacrimi te-ai ridicat, ți-ai pus gentuța pe umeri îndreptându-te spre ușă. Mă simțeam pierdut în valurile înaltei tăceri. O durere albă îmi fierbea-n stomac semn că fluturii noștri au murit. Pașii ți se numărau în scădere spre ușă, ți-ai șters lacrimile, ai deschis ușa și fără să întorci privirea mi-ai mai șoptit câteva cuvinte.

–          Mișu, plec… De data asta pentru totdeauna. Te urăsc!

Odată cu pocnetul ușii gândul că te iubesc mă aruncă într-un ocean al neliniștii sufletești. E război în mine, cu mine! Cu ochii închiși și cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune, ascult zumzăitul fiecărui fir de praf ce plutește nefiresc de calm în jurul meu. Cu fața spre fereastră, mângâiat de jocul umbrelor pe care soarele îl dănțuia între nori, stăteam vlăguit căzut parcă în amorțirea ultimului ceas.

Un infinit de clipe se unduiau în dans cu toate gândurile mele nemernice. O parte te doreau înapoi mijindu-mi genele cu lacrimi dar altă parte în schimb spera să rămâi plecată pentru totdeauna. Am început să număr în gând clipe nesfârșite sperând că poate la capătul lor voi îmbrățișa răspunsul pe care-l caut.  E așa ciudat să nu știu ce vreau și totuși, totuși te vreau… Poate dacă am să mă întind puțin…

Am deschis ochii… S-a înnoptat, iar cerul e cutremurător de frumos. Stelele au rupt digurile norilor revărsându-se într-o frenezie de sclipiri. Prin fereastra  încă închisă, întunericul le cuprinde în forme dându-le chip. Ai zodie rea cum eu am zodie mândră și iată că, cum necum te iubesc. Cu mâna prin cearșaful șifonat îmi descopăr culcată Chitara ce aștepta parcă o mângâiere. Nu ți-am spus niciodată, dar poartă numele tău. Atinsei corzile smulgând un dezacord metalic ce nu seamănă deloc cu dulceața glasului tău. Amândoi am căzut că două stele în zori în visul acestei realități decăzute. Tu dai vina pe mine, iar eu dau vina pe ei… Te vreau înapoi, a mea pentru totdeauna.

Acum simt cum fiecare cuvânt de dragoste pe care nu ți l-am spus, cum fiecare strângere în brațe de care te-am lipsit, apasă ca o povară depresivă peste sufletul meu. Inima își pierde ritmul, ca mai apoi să pufnească într-un bubuit amețitor. Și te iubesc, și nu ți-am spus…

Telefonul arătă multe ceasuri trecute peste miezul nopții și nu mă pot abține să nu încerc să-ți vorbesc. O voce robot îmi spune însă că nu ești încă pregătită să mă asculți… Vei fi vreodată? Dacă renunț la tine îmi merit soarta, un veșnic învins, un om fără voință pe Calea Tăcerii în Valea Umbrelor…

Te iubesc…

 

 

Dark-valley