IV. Simt... Te simt!
Am închis palma, am strâns pumnul
și m-am oprit.
Printre degetele mele se scurg umbre,
ce traversează noaptea,
luminând cu lampa palidă,
în pupilă,
inima unui singur cuvânt.
Iluzii.
Te trăiesc așa cum primăvara
își consumă existența
în inima veșnic vie
a unui etern îndrăgostit.
Ești un foc albastru
ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,
să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri,
un sentiment.
Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,
dar eu ți-am iubit toate acele întunecări
prin care soarele
trecea-n secret.
Nemângâiat,
când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,
când buzele topeau fiecare silabă nerostită
a nefirescului firesc,
te-am iubit cu o inimă de piatră,
din care firele de nisip curgeau șiroaie
pe trupul încremenit de timpuri.
Tăcerea arde,
dar eu simt.
Te simt!
Melancolii Nocturne 