I. Începuturi...
Chiar și Noaptea tremură în noapte,
când ziua se rupe din toate,
în două clipe,
gemene în secundă,
ea, Luna, descrește în nuditatea-i desculță,
o glumă cerească făcută soarelui,
un flirt nevinovat,
în care mâinile aleargă inocente
pe unde buzele au sărutat
tăceri arzătoare.
S-a desprins,
stingându-și veșnicia în prezent,
n-ascultă de vânturi pustii,
nu-i pasă că-s ceasuri târzii,
pe căi ferit-ocolite
de pasul luminii,
ticsite de năluciri ce-și scutură spinii
și groaza unei eclipse eterne,
cu gândul se așază între perne.
E liniște în șoapte,
iar Noaptea tremură singură-n noapte.
Am închis ochii privindu-i tăcerea,
un chip fără chip într-o formă iubită,
un trup de femeie, o Ană zidită
în sufletul meu.
Ea, luna nopților, nu mai e lună.
Melancolii Nocturne 