V. Negare…

V. Negare…

S-a întunecat și azi! pe cer, văd numai stele,
nu văd lumina ta, nu simt căldura ta…
sunt toate reci ca ele,
și vrei s-adorm din nou fără să știu de tine,
fără să îți văd chipul, fără să-mi fie bine…
Nu am peniță să-ți mai scriu iubirea ce ți-o port.
Ne-am stins în Doi, când ai plecat, ne-am stins de tot,
lăsând în Noi o junglă-n care nu mai rage nici o fiară,
albastrul Pelikan mi s-a uscat în călimară,
stiloul… înecat și el, în praf, pe policioară,
a amuțit!

Tăcerile s-au regăsit
îmbrățișând, în palide nuanțe ca de ceară,
albul suprem…
Exact, această foaie goală…
în care mint, și mint, și mint… și mint într-una!
Mă mint că astăzi nu, dar Mâine răpesc Luna,
înveșmântat pe tâmple cu nopțile din zile,
când cenușiul vremii, uitarea din privire,
ridică ziduri false lipsite de iubire…
în amăgirea gândului că totu-mi va fi bine.

Chiar dacă eu,
mă simt același Eu, privindu-mă-n oglindă,
nu-mi recunosc nici suflul, nici fața suferindă,
cum barba poate îmi este, astăzi mai sârmoasă,
pleata mai căruntă,
privirea un pic mai ștearsă,
mâna tremurândă, îmbătrânit de vânturi,
tu, lună, mi-ai fost Lună în câte vieți și rânduri,
fumând aceleași gânduri care nu cuvântă
nu am uitat să-ți scriu, dar mâna nu m-ascultă…

Cu drag, Mishuk…

IV Simt

IV. Simt... Te simt!

Am închis palma, am strâns pumnul
și m-am oprit.
Printre degetele mele se scurg umbre, 
ce traversează noaptea, 
luminând cu lampa palidă, 
în pupilă,
inima unui singur cuvânt.
Iluzii.

Te trăiesc așa cum primăvara
își consumă existența 
în inima veșnic vie
a unui etern îndrăgostit.

Ești un foc albastru
ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,
să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri,
un sentiment.
Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,
dar eu ți-am iubit toate acele întunecări 
prin care soarele
trecea-n secret. 

Nemângâiat,
când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,
când buzele topeau fiecare silabă nerostită
a nefirescului firesc,
te-am iubit cu o inimă de piatră,
din care firele de nisip curgeau șiroaie
pe trupul încremenit de timpuri.

Tăcerea arde,
dar eu simt.
Te simt!

Cu drag, Mishuk…

ei

III. ei

Fecioară,
tăcerea și singurătatea sunt două fiare reci
ce-mi sorb din ochi lumina ce mă inundă,
în întunericul ce crește,
ce scaldă țărmuri abrupte în sufletul meu.
Adevărul nu se împarte fără cuvinte răsfrânte,
înotând printre stele și cearceafuri răsfoite în valuri,
stând întins pe patul nostru de vise,
îmi ești unul din acele tablouri care refuză să moară.

Am înotat către tine, întreaga noapte, prin gânduri,
hotărât să regăsesc chipul singurei femei
pe care lumina nu clipește
iar timpul o dezbracă de secunde..
Un singur cuvânt îți este scris în pupile,
și naște, și moare într-o clipire,
răsfirându-se prin viața mea, adânc,
înăbușind pașii următoarei primăveri,
ce pare că azi, prin tine a renăscut.

Nici somnul cu lumea frântă în oglinzi sfărâmate,
nici delirul în zbuciumul profetic,
nici iubirea cu dinții și unghiile ei ascuțite
însetate de sânge,
flămânde în carne,
nu mi te pot lua.
Să nu-mi atingi acest sărut,
pentru că…
poartă o lacrimă înăuntru.
Tu Lună, azi, nu-mi mai ești lună!

Cu drag, Mishuk…

Fiery infinity symbol with light feather of bird from blue bright flame on black background.

Nocturne. Noi

II. Nocturne. Noi

La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele,
trenul vieții s-a oprit.
Mișcările de dragoste s-au domolit,
ca într-o gară
ce nu a cunoscut niciodată călători.
Eu,
singur, vers pe o pagină albă.
și Tu…
Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!

Privește-mă!
Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut,
în strălucirea întunericului brut,
ce ascunde tainic, frigul din inima noastră
veșnic nemuritoare.
Ascultă-mă!
Îți voi vorbi într-o limbă de piatră,
țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi,
aducând în spatele pleoapelor tale
o iarnă sub piele,
un poem ce repictează prin cuvinte,
un cer pentru doi,
un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.

Iar acum, Tu, cititorule,
ai simțit vreodată că stai
în miezul timpului tău?
Eu, nu! M-am născut și-am trăit
în afara poemului
unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat,
dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia,
ce fel de aripi poartă înspre nori,
acest descântec neînfrânat, împotriva iubirii.

Cu drag, Mishuk…

I. Începuturi…

I. Începuturi...

Chiar și Noaptea tremură în noapte, 
când ziua se rupe din toate,
în două clipe, 
gemene în secundă,
ea, Luna, descrește în nuditatea-i desculță,
o glumă cerească făcută soarelui,
un flirt nevinovat,
în care mâinile aleargă inocente
pe unde buzele au sărutat 
tăceri arzătoare.

S-a desprins,
stingându-și veșnicia în prezent, 
n-ascultă de vânturi pustii,
nu-i pasă că-s ceasuri târzii,
pe căi ferit-ocolite
de pasul luminii,
ticsite de năluciri ce-și scutură spinii
și groaza unei eclipse eterne, 
cu gândul se așază între perne.
E liniște în șoapte,
iar Noaptea tremură singură-n noapte.

Am închis ochii privindu-i tăcerea,
un chip fără chip într-o formă iubită,
un trup de femeie, o Ană zidită
în sufletul meu.
Ea, luna nopților, nu mai e lună.

Cu drag, Mishuk…

Prolog

Prolog

Vă rog, puțină liniște, bunăvoință și răbdare,
în odaie se află o singură oglindă,
în oglindă se află o singură odaie.
în rest doar golul umple nuditatea acestui act:
Poetul!
un om invizibil,
înecat într-o mare a memoriei și a conștiinței,
și care, prin întunericul ochilor săi,
construiește geometrii de lumină prudentă,
cu mâini mincinoase
și nu-și clădește realitatea din ciment,
ci din noaptea minții și din miezul timpului.

Se zice că-n ochii lui, lumea s-a făcut mai mică,
o poezie simplă,
una în care întotdeauna ne vorbește despre doi,
despre El... și despre voi.
Va fi un poem de dragoste, fără urmări, 
precum un fulger în repaus
deprins cu tăceri fără chip
într-un univers de imagini sfărâmate
pentru că nimeni, nici chiar el,
nu-și poate recunoaște propria umbră.

Cu drag, Mishuk…

Nu ești aici

Două stele, soarele și luna…
Capitolul 1. Lacăte

Nu ești aici, iar eu…

…Nu sunt acolo,
nu împărțim același vis,
cuvintele pe care ți le-am scris,
în altă primăvară,
nu s-au stins, dar știu să doară.

Nu sunt urmașul zeului Apollo,
dar mânuiesc, umil, un fel de liră,
un fus pe care zilnic notele mi te deșiră
fără ecou, la ceas de seară,
în ochii dorului ce-n mine zbiară,

Nu sunt flămând,
dar setea de iubire mă topește,
o gheară în inimă mă otrăvește,
purtând spre tine gândurile
prin fereastră…
unde-mi ești tu, cine-ți sunt eu,
noapte albastră…

Nu sunt senin,
dar nici furtuni nu port pe umeri,
un cer uscat fără de stele să le numeri,
un orizont ce nu se vede-n ceață,
închis într-un sertar, sub alte foi din viață.

Nu sunt tăcut,
te plâng chiar dacă vocea mea e mută,
în piept, un zbucium urlă ca o brută,
un tunet într-o liniște ce înfioară,
închis într-un trecut, cu cheile pe-afară,
mă simt pierdut!

Nu sunt cununa
stelelor ce îți apasă peste tâmple,
câți spini mi-am smuls sperând să se întâmple,
destinul scris în cartea frunzelor,
înveninându-mi mâna…
doar dragostea mai mută Soarele și Luna.

Cu drag, Mishuk…