Visul unui om mărunt…

 

Visul unui om mărunt…

Nu te cunosc de fel cum te pictez în rânduri,
din când în când mi te așezi cuminte în calendar,
cerneala ta mă picură în noapte peste gânduri,
iar visul este veșnic vrednic, un galben felinar.

Mi-ai scris la ceas târziu o altfel de scrisoare,
din nou fără de timbru, plic sau puncte de final,
urme de scrum, miros de fum și dorul care doare,
acoperită în frunze, o filă albă de jurnal.

Nu te privesc ca pe un semn ce naște o întrebare,
dar ne desparte o umbră, doi pași, cuvinte care tac,
și doar neliniștea mai poate să schimbe în culoare,
non-sensul anotimpului ce-n gri ne-a îmbrăcat.

Doi oameni de zăpadă ce-și pierd îmbrățișarea,
câtă funingine în ochi am stors din doi cărbuni,
când zorii deschid zările adâncă-i depărtarea,
albastrul pal adulmecă o nouă zi de luni…

Am întrebat tăcerile și frigul ce arde prin cămară,
de mi-au adus vreo șoaptă în acest cumplit război,
poate că-n cazul nostru răbdarea-i doar o fiară,
ce mușcă adânc, la sânge, cratima din Noi.

Mă lași să-ți fiu copacul pierdut de-orice pădure,
ce plânge dorul frunzelor ce astăzi nu-i mai sunt,
prin ramurile crude vezi cum vântul lasă urme,
în negrul unui suflet, un vis de om mărunt…

Cu drag, Mishuk